A fost odată prima şcoală românească…

 

Catedrala Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului reprezintă pentru locuitorii din Ţara Bârsei un avanpost în lupta pentru păstrarea tradiţiei şi culturii româneşti. Când norii tulburi ai veacurilor trecute încercau să umbrească această vatră de credinţă, aici, lângă zidurile cetăţii, s-au ridicat câteva dintre cele mai mari valori ale spiritului românesc. În curtea aşezământului vechi de mai bine de 500 de ani, îşi deschide şi astăzi, generos, porţile, muzeul primei şcoli româneşti, unde învăţăceii de acum 5 secole primeau lumina cărţii în limba maternă. Biserica Sfântul Nicolae mângâie, cu turla ei semeţă, cerul, arătând că de acolo coboară adevărata Lumină, iar brazii seculari, de la poalele Tâmpei, murmură parcă o poveste fără sfârşit despre faptele bunilor creştini de aici, care timp de sute de ani au păstrat neatinsă această oază a ortodoxiei.

Întâiul mare poem al acestui neam

Catedrala se află în Piaţa Unirii din Braşov. Pe oricine întrebi de biserică sau de mormântul lui Nicolae Titulescu va şti să te îndrume. Înalt până în tăriile cerului de munte şi puternic, lăcaşul de cult veghează de atâta amar de ani sufletele celor care cred în Domnul nostru Iisus Hristos. Biserica e înconjurată de flori şi brazi, iar zidurile ei bătrâne şoptesc, pentru cei ce vor să asculte, îndepărtata ei istorie. Aici slujesc preoţi cu har şi dragoste de cultură, ardeleni mândri. Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului deţine o impresionantă bibliotecă şi o arhivă îmbogăţită cu hrisoave şi cărţi domneşti, mii de acte, zapise, registre şi scrisori care constituie un tezaur pentru istoria şi cultura neamului românesc. Cele aproximativ 4000 de cărţi vechi şi peste 30.000 de documente, precum şi numeroasele obiecte muzeale stau astăzi mărturie, oferind tuturor posibilitatea de cunoaştere a începuturilor. „Un factor obiectiv de păstrare a entităţii naţionale l-a constituit credinţa strămoşească, ne spune părintele Vasile Oltean, directorul muzeului. Biserica Sf. Nicolae a fost un centru luminos de rezistenţă ortodoxă, o punte de legătură între Transilvania şi Ţara Românească, un centru al vieţii religioase, izvor de întărire naţională. Românii de pe aici şi-au păstrat şi cultivat o bogată tradiţie populară care i-a ţinut uniţi. Şi azi se practică un obicei, necunoscut prin alte părţi, care datează de pe vremea dacilor. Este vorba despre obiceiul junilor braşoveni, care a rezistat chiar şi în epoca lui Ceauşescu.” O vizită prin muzeu este emoţionantă. Aici sunt organizate expoziţii tematice: “Junii braşoveni”, “muzeul Tudor Ciortea”, muzeul Nicolae Titulescu”, “Scheii Braşovului în pictura lui Ştefan Mironescu”, etc. Băncile scrijelite, unde se înghesuiau învăţăceii, călimările de cerneală şi tăbliţele pe care se scriau literele, te îndeamnă să le atingi. Aceasta este sala de clasă “Anton Pann”. Mai de parte, sala “Diaconul Coresi”. Dintre exponatele întâlnite, menţionăm câteva titluri valoroase: “Cazania a II-a” (Carte românească cu învăţătură) tradusă de protopopii Iane şi Mihai, “Psaltirea”, Sbornicul”, “Octoihul” şi, bineînţeles, tiparniţa diaconului la care se poate lucra şi azi. Lucian Blaga spunea că aceste cărţi au înscris în cultura română “întâiul mare poem al acestui neam”.

A fost odată prima şcoală românească

Mai întâi s-a ridicat biserica, despre care au scris cronicile vremii în anul 1292. Apoi, un Omiliar sau o carte de învăţătură din secolele 11-12, confirmă existenţa unui lăcaş de școală, aici. Primul document care atestă o biserică ortodoxă română în Schei, Braşov, este Bula Papală din 25 decembrie 1399. Cronica lui Radu Tempea indică anul 1495 ca început al construirii bisericii. Tot atunci se ridică în apropiere şi Şcoala Românească, reclădită apoi în 1760, adăugându-i-se un etaj în stil baroc. Începând cu anul 1559 limba de predare în această şcoală era româna. Primul ctitor al bisericii a fost Neagoe Basarab, apoi urmează Petru Cercel care, la îndemnul protopopilor Iane şi Mihai din Schei, au ridicat în anul 1583 tinda bisericii de piatră înfrumuseţând-o cu podoabe şi pictând chipurile sfinţilor. Ce n-au isprăvit ei a terminat mai târziu Aron Vodă, care a înălţat şi un turn. Pisania bisericii, săpată în piatră şi montată deasupra uşii, îi înfăţişează pe cei doi voievozi din urmă, care au continuat şi încheiat o lucrare de suflet începută mai demult. În arhiva bisericii se păstrează cu sfinţenie hrisovul de danie din anul 1594, dat de Aron Vodă, prin care oferă anual Bisericii Sf. Nicolae din Scheii Braşovului 12.000 de aspri, precum şi alte daruri, odoare şi veşminte. Hrisovul arată că biserica a fost zidită cu ajutorul celor doi voievozi din Ţara Românească şi Moldova. Între 1556 şi 1588 diaconul Coresi, împreună cu alţi colaboratori, tipăresc primele cărţi de circulaţie în română, oficializând definitiv scrisul în această limbă. În 1570 diacul Oprea scrie Octoihul Românesc (carte de cântări), iar 8 ani mai târziu, popa Voicu scrie „Învăţături Morale din Vieţile Sfinţilor- cuvântări la sfinţi şi pilde de folos sufletesc”. Autoritatea locală acceptă în anul 1578 folosirea ca prim manual românesc a Catheismului coresian la şcoala din Schei. Şcoala nouă, de piatră a fost construită în 1597 prin osteneala protopopului Mihai din fondul dăruit cu dragă inimă de Aron Vodă al Moldovei. Aici veneau să cunoască lumina învăţăturii toţi copiii Braşovului.

Cărţi din piele de miel nenăscut

Mai trec câţiva ani şi popa Iane scrie întâiul text braşovean în limba română, iar apoi, în secolul 16, dascălul Barbu Hoban se osteneşte şi scoate primul manual de filosofie. În anul 1651 sunt terminate construcţiile paraclisului de la etaj, inedit pentru bisericile româneşti, paraclis de taină, secret, care îmbracă turnul pe trei laturi cu trei încăperi sprijinite pe zidurile pridvorului. Se păstrează pictura originală. Între anii 1733 şi 1738 se ridică paraclisul de nord, cu hramul Buna Vestire. Pictura originală, deosebit de valoroasă şi de frumoasă este realizată de zugravii craioveni Hranite Grigore, Gheorghe, Ioan şi Mihail. Scenele cu soborul de la Niceea, Roata lumii sau tema Învierii au fost admirate foarte mult de istoricul Nicolae Iorga. Paraclisul este ridicat prin strădania cronicarului şi protopopului Radu Tempea al II-lea, dar şi în baza daniei domniţei Ancuţa, fiica voievodului Constantin Brâncoveanu şi a ctitorilor Constanda lui Manole şi Hagi Radu Inaş. Vrednicul protopop Eustatie Gris a hotărât construirea celui de-al doilea paraclis, de la sud, început în 1750 şi ridicat în doi ani. Pictura iconostasului şi cea murală din interior şi exterior au fost realizate cu măiestrie de o echipă de zugravi alcătuită din Ioan, Iancu şi ucenicii lor, Irimia şi Constantin. Iconostasul este sculptat şi decorat cu motive brâncoveneşti. Nu se scurge multă vreme şi, la 1757, dascălul Dimitrie Eustatievici scrie prima gramatică, iar la 1797 Radu Tempea al cincilea tipăreşte gramatica românească. Unele cărţi se făceau pe atunci din piele de miel nenăscut, pentru că era foarte fină şi neporoasă. Există şi acum expuse la muzeu astfel de rarităţi. Între 1821 şi 1828, Anton Pann poposeşte pentru câtva timp în Schei. În luna mai, 1848, George Ucenescu compune muzica imnului “Deşteaptă-te, Române”. Biserica a trăit în strânsă legătură sufletească alături de şcoala românească.

Minunea Maicii Domnului

Biserica Sf. Nicolae a fost întotdeauna o vatră de lumină şi închegare ortodoxă, reuşind să solidarizeze în jurul ei întreaga suflare românească din acele vremuri. Preoţii care au slujit aici, cărturari vestiţi, au adus o contribuţie însemnată la patrimoniul culturii şi limbii literare, materializată prin editarea primelor cărţi româneşti, scrierea primei gramatici româneşti, copierea şi traducerea unor manuscrise de o inestimabilă valoare, bijuterii unicat ale culturii şi literaturii populare din ţara noastră. Vizitând muzeul primei şcoli româneşti ţi se taie răsuflarea descoperind atâtea taine preţioase ale propriului popor. Din păcate, astăzi, puţini bat la uşa culturii romăneşti, tinerii preferând să-şi petreacă în alte feluri timpul liber. „Mai vin din când în când turiştii străini, ne spune cu amărăciune părintele Olteanu, directorul muzeului. Când află despre ce cărţi valoroase este vorba aici, nu le vine să creadă că există aşa ceva în România. Nişte italieni se mirau că avem trotuare. Alţii ne întrebau dacă avem televizoare. E trist.” Biserica sf. Nicolae a trăit clipe dramatice, în urmă cu câţiva ani, atunci când a fost furată o icoană veche din 1554, înfăţişând-o pe Maica Domnului cu pruncul Iisus Hristos. Valoarea ei, în 1993, se ridică la 200.000 de dolari. Preotul Vasile Prodea îşi aminteşte că atunci s-a întâmplat ceva nemaintâlnit: „Icoana a fost furată de un ţigan. N-a vândut-o, a ţinut-o în casă. Hoţul a povestit poliţiştilor, după ce a fost prins, că, de fiecare dată când intra în camera unde era icoana, îl năpădea transpiraţia, tremura din toate încheieturile, i se făcea frică şi se sufoca. Trebuia să scoată icoana afară.” Toţi enoriaşii s-au rugat împreună cu preoţii ca icoana să fie găsită. În cele din urmă poliţiştii au adus-o înapoi, spre marea bucurie a tuturor. Părintele a plâns ca un copil când a văzut-o la locul ei. Maica Domnului mai făcuse o minune.

Dana Fodor și  Răzvan Mateescu

 

categories Calatoriile Artizanescului, Povestile localitatilor din Romania, Reportaje | comments Comments (0)

Cadourile care te înlocuiesc

De Crăciun, de Paști, atunci când merg în vizită la prieteni sau în nenumărate alte ocazii, românilor nu le place să meargă cu mâna goală. Statisticile au arătat că numai la sărbătorile de iarnă, care tocmai au trecut, concetățenii noștri au alocat aproape 600 de lei de căciulă pentru daruri. E mult? E puțin?

Nu ne propunem să analizăm cât de darnic este românul și nici să judecăm alegerea unora atunci când se prezintă la ușa gazdei cu o mică atenție, în funcție de posibilități.

Se spune că există cadouri faste sau mai puțin faste și că nu e bine să duci în dar cuiva papuci, bani sau pești de acvariu. Un cadou, în general, trebuie să fie în consonanță cu gusturile și aspirațiile destinatarului, dar poți și să-i sugerezi un nou domeniu la care nici nu s-a gândit.

O mare problemă, la care fiecare dintre noi ne gândim atunci când facem daruri, este dacă nu cumva vom dărui un obiect pe care persoana respectivă îl are deja în casă. Atunci cadoul este inutil și nu ne-am atins ținta. Doar gestul ar putea conta, într-o mică măsură.

Pentru a merge la sigur, dăruiți celor dragi, prietenilor sau obligațiilor, obiecte unicat ori cu valoare de unicat.

Dacă un obiect unicat lucrat de un artist plastic nu este întotdeauna potrivit pentru buzunarul celui care dăruiește, puteți apela la arta populară și meșteșugărească, creațiile artizanilor din zonele consacrate ale țării: Horezu, Bucovina, Corund, Vâlcea, Breaza, Cucuteni, etc. Încărcate cu multă energie pozitivă în timpul confecționării lor, obiectele populare surprind și aduc un zâmbet pe chipul destinatarului.

Fie că e vorba de o farfurie sau cană, modelate pe roata olarului după tehnici străvechi, de o lingură sculptată cu motive românești sau un șervețel, lucrurile acestea au un suflet, îți „vorbesc” despre viață, belșug și dragoste. Trebuie numai să știi să le traduci graiul.

Majoritatea românilor încearcă să-și amenajeze în propria locuință, în casele de vacanță sau curți câte un mic colțișor tradițional.

Pentru cei care sunt plecați peste mări și țări, acest colțișor este ca un altar de închinăciune la valorile și tradițiile neamului de care s-au rupt cu sau fără voia lor.

O ie populară sau o giubea purtate peste mări și țări te scot din mulțime. E ca și cum ai fi în brațele mamei România.

Acum vine Paștele! Un coș cu ouă încondeiate pe masa festivă la ceasul Învierii Mântuitorului denotă gust și rafinament, grijă și respect pentru marele moment al creștinătății.

Când pui pe masa de sărbători o cană românească, te simți acasă pentru câteva fracțiuni de secundă. La fel atunci când pășești pe un covor oltenesc fermecat, cu păsări, frunze și flori, pe care poți zbura într-o clipită în prispa casei părintești. Închide ochii puțin, rupe-te de realitate și vei simți adierea vântului dulce, mirosul de fân abia cosit și mângâirea mamei care tocmai a scos pâinea din cuptor…

Cu astfel de cadouri pentru cei dragi niciodată nu dai greș! Ele sunt unice, irepetabile și au calitatea de a te înlocui permanent în gândurile și mintea destinatarului.

Artizanescu.ro

 

categories Evenimentele Artizanescului, Reportaje | comments Comments (0)

Legenda tutunului

Dacă vreți să vă lăsați de fumat (sau să fumați și mai mult, mă rog, e o chestie de unghi!) citiți povestioara de mai jos!

După cum știm cu toții din legende, pe la începutul începuturilor, nemernicii de draci era îngeri. Aveau aripi ample, erau durdulii, simpatici și ascultau cu toții de Marele și Bunul lor Stăpân: Dumnezeu- God.

Dar într-o zi, nu știm exact care, s-au aliniat stelele mai câș, iar unii dintre acești suavi și cuminți îngerași au început să-l invidieze pe Cel Sfânt. Ba că e mai frumos decât ei, ba că are părul mai lung și mai mătăsos, ba că deține cea mai mare putere, ba că…etc, etc. Invidie și ură.

Dumnezeu s-a supărat și i-a aruncat pe cei răi și îndărătnici direct în fundul pământului, mai precis în iad. I-a degradat din funcția de îngeri, iar ei s-au numit draci de atunci. Urâții și-au ales și un șef, pe Scaraoschi, dracul dracilor, negru, bocciu și pus pe nenorociri și stricăciuni sufletești. Vade retro!

Într-o noapte, cocoțat pe un tron de mortăciuni împuțite, Scaraoschi și-a dat cu gheara prin freza de catran și și-a chemat supușii într-o ședință fulger:

-Bă, canaliilor!, le-a zis el. Dacă nu-mi aduceți cât mai multe suflete de oameni, vă distrug, vă rup coarnele cu mâna, vă jupoi de vii, vă presar piper și boia de ardei iute pe răni.

Înfricoșați, dracii au pornit care încotro prin lume. Au adus mii de suflete în iad, de toate națiile și de toate religiile, spre marea bucurie a Întunecimii sale, Scaraoschi, care nu-și mai încăpea în pielea de drac de mulțumire și mândrie. Numai unul, pe nume Nicornilă, n-a reușit să târască în beznă niciun creștin. N-au vrut să păcătuiască și basta!

 Continuare… »

categories Lumina Credinței, Reportaje | comments Comments (1)

De veghe-n lanul cu păpuși

 

Era noapte. Liniște totală. Luna avea hepatită și se ascundea după norii pufoși. Căscam gospodărește până-mi trosneau fălcile. Puneam și mâna, firește!, că așa e civilizat.

Deodată, în camera de jos, unde ținem obiectele de artizanat pentru magazin s-a auzit un zgomot ciudat. Apoi încă unul. Și troonc!

-Ce-o fi?, sare Răzvan.

-Nu știu, zic.

-O fi Berlioz?

-Nu cred, e în garaj.

-Du-te să vezi ce s-a-ntâmplat, dă ordin șeful.

-Da` tu ce-ai de nu te duci?

-Mă doare piciorul!

-…Și te strânge-un ciorap, nu?

Cobor. Reușesc să nu cad pe scări și nici să mă împiedic de-un excavator lăsat în mijlocul poienii, scuze, mijlocul drumului. Deschid ușa la Artizanescu, aprind lumina. Și ce-mi văd ochii? Păpușile, făcute de o renumită artistă populară, fete și feciori, pe care abia-i adusesem la noi, se certau ca la balamuc, când se termină pastilele. Mai aveau nițel și se-ncăierau serios.

-Hooo! Ce-aveți? Ați înnebunit?, am strigat la ei supărată.

Și-au început reclamațiile:

-Tanti Dana, Costică s-a sărutat cu Vasilica, aia blondă care râde ca proasta, acu` o trag de păr!

-Ce? Nu-i adevărat! El s-a dat la mine. M-am trezit că mă mușcă! Ce era să fac?

Nu-mi venea să cred! Păpușile ieșiseră singure din pungulițele de ambalaj și se…desperecheaseră. Fiecare s-a cuplat cu cine-a vrut. Roșcata Didina era cu mustăciosul, blonda, cu ăla cu ochii verzi, obraznic, brunețica l-a luat pe unul cu ochii albaștri și gura mare, un scandalagiu, părea chiar beat.

Se pupau cu foc, se hârjoneau și râdeau de le pârâiau țoalele. Cei care rămăseseră singuri zbierau, plângeau, cereau RĂZBUNARE!

-Blondooo, vino-ndărăt, tu cu mine erai!, țipa ex-ul trădat.

SONY DSC

-Nu vin!

-Dacă te prind cu mine-n cutie, îți rup basmaua! Și rochia.

Roșcata îl ținea pe mustăcios de mână și chiuia ca la nuntă, făcând-i în ciudă Marghioalei, care plângea în hohote, cu lacrimi adevărate. Sărmana Marghiolița!

Și mi s-a făcut milă de păpușoii părăsiți!

I-am luat pe fiecare-n parte, i-am mângâiat, i-am aranjat, le-am cântat și i-am potrivit cu cine am considerat eu, fără să-i mai întreb.

Și bine am făcut! În cinci minute s-au liniștit. După zece, deja se pupau. Așa i-am lăsat și eu, că mi-era somn și trecuse deja de miezul nopții.

Șșșș! Să nu faceți gălăgie când veniți p-aici! Dacă se trezesc nebunele, iar încep să facă scandal!

Dana Fodor Mateescu

categories Paranormalul in traditia romaneasca, Reportaje | comments Comments (0)

O nouă comoară de folclor de la Angelica Flutur

Casian Balabasciuc

 

Angelica Flutur, reprezentantă de frunte a muzicii populare bucovinene a revenit cu nou videoclip care, în numai cîteva zile de la lansare, a strâns pe YouTube peste 10.000 de vizualizări. Piesa scrisă de Casian Balabasciuc și compusă chiar de Angelica este închinată huțulilor, trăitorii de veacuri ai minunatelor plaiuri din zona muntelui Ciumârna.

„Pe obcini, în Bucovina” face parte din următorul material discografic pe car Angelica Flutur îl va lansa în curând. Pentru iubitorii tradițiilor și obiceiurilor românești, videoclipul tinerei soliste, mai are ceva deosebit: ea poartă un costum popular vechi de circa 180 de ani, probabil cel mai bătrân costum din zonă, pe care artista îl îmbracă doar la ocazii.

Regia aparține lui Oleg Butnaru, un talentat regizor de peste Prut. În videoclip mai apar Silviu Darie Flocea din Rădăuți și Trandafir Mihalescu, din Marginea, personaje pitorești, care au mai filmat și în alte videoclipuri sau documentare despre viața locuitorilor din Nordul Bucovinei.

Pentru a vă umple sufletul de bucurie și de sentimentul întoarcerii la izvoarele tradiției, urmăriți acest videoclip. Merită!

Răzvan Mateescu

categories Cele mai frumoase melodii populare romanesti, Evenimentele Artizanescului | comments Comments (0)