Fecioara care a vorbit cu Dumnezeu

La 30 de kilometri de Ploieşti, răsare din câmpul pustiu, satul Parepa- Ruşani. Localitatea datează din timpul lui Matei Basarab şi are o istorie simplă, specifică aşezărilor din Bărăgan. Case mici, ţărăneşti, cuminţi, rânduite de-o parte şi de alta, dorm într-un cadru natural aproape salbatic. Aerul e curat ca o respiraţie de înger. Aici a văzut lumina zilei, în 1923, Maria Petre, pe care oamenii din partea locului o numesc „fecioara din Parepa”. Ar fi avut un destin obişnuit, ca mai toţi ţăranii de aici. Pentru ea însă, Dumnezeu a hotărât altceva. Era o copiliţă de nici 12 ani când a avut o… viziune. De atunci, nu a contenit să propovăduiască credinţa, să împărtăşească semenilor înţelepciunea transmisă de o „voce” de dincolo de lume. Se spune că Maria avea darul vindecării şi câteva fapte săvârşite de aceasta pot certifica acest lucru. Dar cât este mit sau adevăr nu putem judeca noi aici ci vom lăsa martorii să vorbească.

Apa vindecătoare

Am străbătut într-un sfârşit de săptămână satul Parepa. Am ajuns acolo, unde Maria Petre a spus tuturor că a primit „porunca divină de a înălţa o sfântă biserică”. În acel loc, azi se înalţă „visul” femeii: alb, înalt, sublim. Din păcate, „fecioara” nu a apucat să vadă minunea, însă de dincolo de mormântul, care se găseşte chiar în inima lăcașului de cult, îi ajută pe cei care îi duc menirea mai departe. Cinci măicuţe tinere şi inimoase trudesc din zor şi până în toiul nopţii la desăvârşirea mănăstirii. Stareţă este măicuţa Eupraxia.

La Parepa nu prea vine lume. Oamenii nu ştiu multe lucruri despre biserică şi despre apa vindecătoare care izvorăşte în apropiere. Credincioșii preferă alte locuri, mai cunoscute, pe harta ortodoxiei. Poveştile celor care, într-un fel sau altul, au intrat în contact cu Fecioara de la Parepa, sunt uimitoare. Iată una dintre ele: Valeria Zugravu din Bucureşti era grav bolnavă. Medicii îi descoperiseră o tumoră uterină, foarte mare, spunându-i că are puține șanse de însănătoșire. Disperată, femeia s-a dus și la mănăstirea de la Parepa, unde auzise că se întâmplă minuni. A luat apă vindecătoare, s-a rugat la icoane şi a început să bea în fiecare zi. După două luni, ducându-se la medici pentru noi analize şi ecografii a descoperit că tumora dispăruse complet. De bucurie şi spre mulţumire, Valeria a ajutat mănăstirea şi măicuţele. Împreună cu fiul şi soţul ei au pavat cu marmură albă toată podeaua bisericii. Şi cazurile de vindecări miraculoase au continuat.

„Eu sunt Dumnezeu şi te-am ales să spui oamenilor Cuvântul Meu”

Legenda fecioarei este fascinantă. Maria s-a născut în 1923, pe 22 septembrie, în satul Parepa-Ruşani. Când avea doar 12 ani, pe 29 august 1935, de Ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, a avut loc minunea. Fata a povestit cum, în timp ce se juca cu alţi copii, i s-a făcut sete. Atunci i-a spus prietenei sale: „Vezi că dau o fugă să beau puţină apă din casă!”. Când cobora dealul, îndreptându-se spre gospodăria părinților ei, copila a văzut pe cerul senin…ceva ciudat. „Era ca un val de vată albă, care, parcă, alerga o dată cu mine, spunea ea, mai târziu. Și nu numai atât, cobora anume după mine şi spre mine. Eu m-am oprit din fugă şi m-am uitat în jur: tot cerul era albastru şi curat, fără nici un alt nor, în afară de acela alb, care cobora spre mine. Speriată, am început să fug către casă. Nu mai ştiam în ce parte să o iau, am vrut să ţip, să strig după ajutor, însă norul s-a aproipat iute de mine şi m-a cuprins cu totul în el. În apropiere de lac, am căzut în genunchi, moartă de frică, tremurând şi scâncind. Cred că am plâns de-a binelea!” Atunci, în faţa ei, a apărut un bărbat luminos, cu ochi albaştri şi barba albă. „Avea o figură de-o blândeţe nemaivăzută, scrie în memoriile ei, Maria Petre. Era cu totul şi cu totul îmbrăcat în albul acelui nor, înconjurat de îngeri şi de porumbei care zburau.” Cu un glas blând, vedenia i-a vorbit fetiţei: „Nu te teme, fiică fecioară, Marie, Eu sunt Tatăl Ceresc Dumnezeu şi te-am ales să spui oamenilor Cuvântul Meu. Ai auzit de Dumnezeu?”

Trei porumbei albi au stat toată noaptea pe casă

În timp ce copila era speriată, plângea şi râdea în acelaşi timp, glasul acela i-a mai spus: „Vei ridica o biserică ortodoxă creştină, întru Slava Mea şi pentru pomenirea celor adormiţi. Dar această biserică nu se va face curând, căci va cădea peste voi prigoana comunistă. Abia după aceea, când va veni timpul libertăţii şi când toţi oamenii se vor întoarce la Mine cu inima curată, va fi gata. Iar tu nu vei muri, până ce nu vei ridica această biserică şi o vei vedea terminată”.

Pentru a deschide ochii mulţimii, care nu ştia ce se întâmplă, Tatăl Ceresc a trimis mai multe semne. Trei porumbei albi au stat toată noaptea, care a urmat acestei zile, pe acoperişul casei familiei Petre. Începând chiar din ziua următoare, au început să vină oameni mulţi, care voiau să afle totul despre minunea ce tocmai se întâmplase acolo. Aceștia doar auziseră vestea și voiau sa o atingă pe copilă, să o audă vorbind și s-o întrebe cum arată Dumnezeu. Dar, după cum Fecioara de la Parepa mărturisea, minunea nu a însemnat doar aceste câteva zile. Ea a ţinut toată viaţa, a fost un dialog veşnic cu Dumnezeu şi cu oamenii. „Drumurile mele au rămas însemnate definitiv între biserică şi casă. Am păzit Cuvântul Tatălui Ceresc şi L-am spus totdeauna oamenilor, trecând prin foc şi prin apă pentru credinţa mea.”, acestea sunt cuvintele Fecioarei din Parepa. Sarcina pe care Dumnezeu I-a dat-o Mariei n-a fost uşoară de loc! Femeia a îndurat multe, și sărăcie și necazuri. Nu a fost căsătorită niciodată şi a trăit ca o călugăriță.

La fântâna pustiită…

Construcţia bisericii a început în 1946, pentru ca în 1948 să fie întreruptă de venirea comuniştilor, exact așa cum a prezis bărbatul îmbrăcat în nori albi. După 1948 a început şi calvarul Mariei Petre. I s-a interzis cu desăvârşire să mai vorbească despre Dumnezeu, să le mai povestească oamenilor despre minunea întâmplată la Parepa. Era persecutată şi ameninţată zilnic. Dar n-o speria nimic. Lumea mai vorbeşte că prin 1946, când fecioara încerca să construiască mănăstirea, un bărbat din sat, având nevoie de cărămizi, s-a dus să fure din zidul care abia se ridica. Pe drum s-a oprit la o fântână, care avea cumpănă, să bea apă şi să dea şi cailor. Dar contragreutatea s-a desprins, parcă luată cu mâna, şi i-a căzut omului în cap, ucigându-l pe loc. „A fost o pedeapsă pentru că a îndrăznit să fure cărămizi din trupul sfânt al bisericii lui Dumnezeu!” – au zis sătenii. De atunci, fântâna respectivă se numeşte „fântâna pustiită”.

Salcia care anunță moartea

Lucrările pentru ridicarea bisericii au fost reluate după 1990, când cel mai important scop al Mariei Petre a fost acela de a duce la bun sfârşit acest vis. Lăcașul de cult a primit la sfinţire hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, în amintirea zilei de 29 august 1935, când s-a petrecut minunea. Fecioara din Parepa s-a stins din viață după ce a fost terminată biserica. Sătenii povestesc că sfârşitul ei a fost anunţat de mai multe semne. Unul dintre acestea a fost ruperea salciei, pe care, cu mâna ei, o plantase lângă o troiţă. Cu trei zile înainte de moarte, salcia s-a frânt în două şi a căzut pe troiţa din lemn, ridicată de Patriarhul Miron Cristea. Atunci Maria a zis: „Ăsta e semnul că voi muri!” Şi aşa a fost!Biserica Mariei Petre a primit binecuvântarea Episcopului Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Varsanufie Prahoveanul, pe 14 decembrie 2002, în cadrul unei slujbe la care au participat 22 de preoţi. Acum, locul unde Fecioara de la Parepa l-a întâlnit pe Dumnezeu, se află sub apele verzi, care l-au inundat într-o îmbrățișare mută, cu ani în urmă. Povestea Fecioarei care l-a văzut pe Dumnezeu plutește și azi printre săteni, ca o șoaptă de abur, tainică și fără de somn.  (Editura Mateescu)

Comments

comments