Legenda tutunului

Dacă vreți să vă lăsați de fumat (sau să fumați și mai mult, mă rog, e o chestie de unghi!) citiți povestioara de mai jos!

După cum știm cu toții din legende, pe la începutul începuturilor, nemernicii de draci era îngeri. Aveau aripi ample, erau durdulii, simpatici și ascultau cu toții de Marele și Bunul lor Stăpân: Dumnezeu- God.

Dar într-o zi, nu știm exact care, s-au aliniat stelele mai câș, iar unii dintre acești suavi și cuminți îngerași au început să-l invidieze pe Cel Sfânt. Ba că e mai frumos decât ei, ba că are părul mai lung și mai mătăsos, ba că deține cea mai mare putere, ba că…etc, etc. Invidie și ură.

Dumnezeu s-a supărat și i-a aruncat pe cei răi și îndărătnici direct în fundul pământului, mai precis în iad. I-a degradat din funcția de îngeri, iar ei s-au numit draci de atunci. Urâții și-au ales și un șef, pe Scaraoschi, dracul dracilor, negru, bocciu și pus pe nenorociri și stricăciuni sufletești. Vade retro!

Într-o noapte, cocoțat pe un tron de mortăciuni împuțite, Scaraoschi și-a dat cu gheara prin freza de catran și și-a chemat supușii într-o ședință fulger:

-Bă, canaliilor!, le-a zis el. Dacă nu-mi aduceți cât mai multe suflete de oameni, vă distrug, vă rup coarnele cu mâna, vă jupoi de vii, vă presar piper și boia de ardei iute pe răni.

Înfricoșați, dracii au pornit care încotro prin lume. Au adus mii de suflete în iad, de toate națiile și de toate religiile, spre marea bucurie a Întunecimii sale, Scaraoschi, care nu-și mai încăpea în pielea de drac de mulțumire și mândrie. Numai unul, pe nume Nicornilă, n-a reușit să târască în beznă niciun creștin. N-au vrut să păcătuiască și basta!

Scaraoschi, supărat, a dat ordin să fie bătut cu un bici de foc, dar înainte de asta i-a scuipat câteva vorbe:

-Mă dobitocule!! Toți ceilalți draci au reușit să-i facă pe oameni să păcătuiască, să-și înșele nevestele și invers, nevestele să-și batjocorească soții, copiii să-și omoare părinții, au reușit să facă cele mai groaznice nelegiuiri, plăcute sufletului meu beznos, numai tu nimic! Am să te pedepsesc pe măsură și dacă nici după asta nu-mi aduci acilea niște creștini, te fac praf și pulbere, m-ai auzit?! Te trag pe nas, degeneratule! Te fumez în pipă!

Nicornilă, îngrozit, a început să plângă sfâșâietor. Se tăvălea pe jos, dădea din craci, tremura din coada îmbârligată, se plesnea cu palmele pe față. A rupt inimile-n toți dracii prezenți la tristul eveniment, căci și dracii, cât erau ei de draci, tot au simțit un strop de compasiune pentru tovarășul lor mai tâmpit și mai dezorientat.

-Iartă-mă, Preapocitule, nu mă pedepsi!, cârâia el. Preabeznosul meu stăpân, n-am să mai fac! Data viitoare îți aduc un popă, îți aduc paișpe călugări, o să-i fac să păcătuiască întocmai cum ne-ai învățat tu! Jur pe coada mea!

-Data viitoare!, a urlat Preaîmpuțitul. Acum însă îți vei primi cafteala meritată.

Mă, și ți l-au bătut pe sărmanul Nicornilă, de zburau fulgii din el. Zbiera dracul ca din gură de șarpe, dar nici Scaraoschi nu fusese ales degeaba șef peste necurați. Știa el ce face!

Zis și făcut. După trei ore de chinuri, l-au lăsat pe Nicornilă să plece.

Și-a mers bietul drac, și-a tot mers, șchiopătând, stergându-și mucii diavolești și suspinând, până a dat de schitul unor călugări cinstiți și cu mare frică de Dumnezeu.

Atunci i-a venit o idee, că era plin de idei, al dracu`, mai ales după o asemenea papară mâncată recent. Nicornilă s-a dat de trei ori peste cap și s-a transformat într-un copilaș de țâță. S-a pitit în niște boscheți și a început să plângă. Călugării l-au auzit și l-au găsit imediat.

-Părinte Serapioane, al cui să fie copchilul aista?, a întrebat călugărul numărul unu.

-O fi al vreunei credincioase, a zis călugărul numărul doi. L-o fi uitat aici când a fost la slujbă.

Și l-au luat cu ei. L-au dus în chilii, l-au îmbărcat, i-au dat să mănânce, l-au tratat cu blândețe și respect. Pentru că nu l-a revendicat nimeni, l-au lăsat să trăiască acolo. Nicornilă creștea repede, era isteț foc, avea un glas de înger (ptiu, Doamne iartă-mă!) de se minunau toți călugării cât de frumos cânta el în timpul slujbei.

Când a împlinit zece ani, drăcușorul reușise să se bage pe sub pielea tuturor sfintelor fețe, până în inimile lor, care îl iubeau de nu mai puteau.

La un moment dat, a venit vremea să-i aducă pe toți călugării la Preabocciul șef, adică la Scaraoschi, care îi trimitea semnale Morse prin gând: „Băbăiatule, i-ai făcut p-ăia să păcătuiască? Că după câte văd eu, te câștigă ei de partea lor și nu invers! Mi-i aduci în iad, sau vin eu după voi?!”

Românul are o vorbă înțeleaptă: „dracul nu face mănăstiri!”, așa că Nicornilă a pus în aplicare un plan ambițios, demn de scenariștii de la Hollywood. Văzând că toți călugării îl prețuiesc și-l iubesc nespus, s-a gândit să-i păcălească și să-și bată joc de ei. Într-o noapte, a scris cu propria lui copită, aia dreaptă, o carte care, chipurile, venea direct de la Dumnezeu (i-a imitat slovele, semnătura, a falsificat ca un escroc până și ștampila divinității!). În ea era vorba despre călugări, îi îndemna să-și găsească femei, să se însoare, căci „un bărbat neînsurat e ca un pom neroditor, care nu e bun de nimica. Iar cel ce nu-și va căuta mireasă, acela afurisit va fi în vecii vecilor. Amin!”

Bun! După ce-a alcătuit „minunea”asta, a luat o prăjină lungă, s-a urcat pe acoperișul lăcașului, și a apus cartea pe crucea celui mai înalt turn. Mulțumit de trebușoara asta, s-a dus cuminte la culcare, nu înainte de a-și face „rugăciunea dracului”, plină de porcării, înjurături și anateme imposibil de reprodus.

A doua zi de dimineață, călugării au dau cu ochii de cartea aceea, care atârna de crucea bisericii.

-Tiii, ce să fie asta?, a întrebat călugărul numărul trei.

-Cine poate să se urce acolo?, a mai zis și călugărul numărul patru.

-Cum cine? El!, și arătă cu deștul mare spre Nicornilă care venea pe cărare având o mutră total nevinovată.

Și Nicornilă s-a cocoțat imediat, a luat cartea și le-a dat-o. Călugării au tăbărât pe ea și au început s-o citească. Uuuu, tare s-au mai mirat când au înțeles despre ce era vorba. „Așa grăiește Domnul!”, scria acolo, deci, nu era de glumă, era un fel de depeșă trimisă de CEL de SUS. Fără îndoială, uite ștampila! O cunoșteau toți.

Când auziră așa ceva, călugărașii mai tineri, au sărit în sus de bucurie, și țopăiau ca niște țapi năzdrăvani. Imediat s-au apucat de căutat neveste, care cum nimerea, că erau cam stătuți, bieții de ei, nici nu știau ce înseamnă o muiere.

Până la urmă, și-au ales cu toții mirese, dar nu avea cine să-i cunune. Cugetară ei preț de paișpe minute și trei secunde și și-au adus aminte că în apropiere trăia un sihastru.

-El poate să ne dea o mână de ajutor, a șoptit extaziat călugărul numărul șase.

-Adevărat grăiești, a zis călugărul numărul opt. Să-l trimitem pe băiat.

Și l-au trimis.

Ăsta, țuști, titirez! A ajuns imediat la sihastru, care era bătrân, bătrân, abia se mișca. Când a auzit ce-l roagă călugării, a înțepenit. Nu-i venea să creadă. Și-a făcut semnul crucii. Cum așa?? Au bolânzit cu toții?

-Ce le-ai dat, mă, să mănânce?, l-a chestionat pe Nicornilă care făcea pe nisnaiul.

-Verdețuri de post, sfinția ta.

Sihastrul a plescăit din buze, apoi i-a spus să se întoarcă la mănăstire, să le spună fraților să se pregătească. O să vină și el, dar mai târziu, că e în vârstă și merge greu.

Dracul a zbughit-o îndărăt, fericit și, nu după multă vreme, a plecat și sihastrul în aceeași sfântă direcție. Dar pe drum, omul a obosit și s-a oprit să se odihnească lângă o groapă peste care era o lespede. Pentru că venea noaptea, a dat piatra la o parte și s-a vârât în groapă, apoi a tras-o deasupra, ca un acoperiș. A adormit moșul, însă noaptea a auzit tropăituri și urlete neomenești. Îi îngheță sângele-n vene. Erau dracii care se strângeau și țineau o sedință specială, un fel de conferință unde explica fiecare ce răutate a făcut în cursul zilei respective.

Un drac cu glas se soprană la pensie se lăuda că el a reușit să o convingă pe o fată să-și pălmuiască mama. Altul zicea că l-a îndemnat pe unul să-i scoată ochii lui frate-su, cu furculița. Altul că l-a făcut pe un bărbat să-și înșele nevasta în fiecare zi cu altă muiere, altul că a împins un flăcău să-și cheme în judecată propriul frate, pentru o palmă de pământ. Plus multe alte drăcii de genul ăsta. Sihastrul stătea în groapă și se îngrozea. A venit și rândul lui Nicornilă, că era și el la întrunire, nu putea lipsi.

-Tu cu ce te lauzi, bă, urâtule!

-Cu ce? Când o să aflați, o să intrați în pământ de rușine și invidie, bă!, Ce-ați făcut voi e nimic pe lângă ce-am copt eu!, a răspuns Nicornilă umflându-se în pene. Eu am pus la cale ca toți călugării de pe deal să-și caute muieri și să încalce legea mănăstirească. Mâine o să fie cununia. Întunecimea sa va fi foarte mulțumit de mine.

-Bravo, bă, ăsta micu`, îl aplaudară-n copite dracii și plecară în ale lor, că mai aveau de comis câteva infracțiuni până cântau cocoșii, și se grăbeau.

Sihastrul auzise tot. La ziuă, a dat lespedea la o parte și s-a îndreptat spre mănăstire. Odată ajuns, s-a dat la vorbă cu călugării. I-a întrebat dacă băiatul acela stă în biserică la slujbă.

-Stă!

-Cântă? Citește?

-Mai bine și mai frumos decât noi, au răspuns călugării în cor.

-Dar când ieșiți din altar cu sfintele daruri, el ce face?

-Nu știm…

-Ei, fiți atenți care-i mersul acum, a spus sihastrul. Faceți voi Liturghia și eu îl voi asculta pe băiat să văd cum cântă și cum citește.

Apoi a luat un bețișor și s-a apucat să miruiască în taină toate ușile, ferestrele, lumânările, clanțele…

Când a început Sfânta Liturghie, cânta dracul cu o voce strașnică, îngerească, de se zbârlea părul pe toți călugării. Așa ceva, sihastrul nu mai auzise în viața lui! Dar când să iasă călugării cu darurile din altar, Nicornilă a țâșnit iute spre ușă. Dar STOP! Clanța era miruită.

Văzând asta, a zbughit-o spre una din ferestre. Țeapă! Și aceea era unsă cu ulei sfânt. Să crape dracul de ciudă!!! Unde să se mai ascundă? În turn. Acolo vedea el scăparea. Și s-a cățărat: țup, țup, țup. Of, ce folos? Sihastrul cel isteț dăduse și acolo cu mir (pusese pe cineva mai zdravăn să se urce, că el nu putea!).

Mvai! Așa de rău s-a speriat dracul, că a amețit (au și ei lipsurile lor!) și a căzut: bum!, taman de acolo. Când a ajuns la pământ, s-a transformat în păcură.

Călugării priveau negreala aia mizerabilă tremurând de groază.

-Vedeți fraților ce era să faceți? Pe cine ați ținut la piept atâția ani? Hai, luați o mătură și aruncați spurcăciunea asta acolo unde ați găsit-o! Rugați-vă la Dumnezeu să vă ierte, că tare nătărăi ați mai fost!

Și așa au făcut.

Însă după o vreme, din păcura aia a răsărit și crescut o buruiană ciudată. Era înaltă, cu o floare roșiatică și cu frunze mari. S-a răspândit repede în toată lumea, iar oamenii au numit-o „tutun”. Se pare că tot la îndemnul lui Scaraoschi, bărbații au strâns frunzele, le-au lăsat să se usuce și s-au apucat să le fumeze. Și fiindcă tutunul e din trupul celui Preabocciu și Necurat și frunzele sale, dacă le arzi, se prefac într-un fel de păcură ca smoala…

Dana Fodor Mateescu

Poveste inspirată din Simion Florea Marian, – Tutunul, legendă din Bucovina- text apărut în 1905, în revista Familia și ulterior în cartea Botanica Românească, editura PAIDEIA, colecția Științe Sociale-Restitutio -2000.

Comments

comments