Povești din Bucureștiul de altădată: maica-mare

Mileu lucrat de maica-mare Steliana. 100 de ani.

Ferestrele erau larg deschise. De afară venea, ca un hoț, aerul curat, care trăgea după el un miros de iasomie și de brad ars. Cineva dăduse foc unor crengi. Era pe la sfârșitul lui mai, când Bucureștiul înnebunea de dor, s-ar fi smuls cu totul din rădăcini, ar fi fugit și s-ar fi iubit pe câmp cu te miri ce localitate proaspătă din apropiere. Dar Bucureștiul rămânea pe loc și doar zbuciumul lui se transmitea oamenilor care trăiau și visau în el.

La moșia de la Urlați.

Începutul secolului 20. Maica-mare, Steliana, stătea pe terasa vilei din apropierea Herăstrăului și pigulea la un mileu, atentă să nu piardă firul sau…numărătoarea. Pince-nez-ul abia se ținea de nasul ei coroiat și extrem de fin. Lucra de vreo câteva luni la un tișlaifăr epatant pe care voia să i-l dea cadou de nuntă Ceciliei, una dintre fiicele ei. De undeva se auzea cântând la patefon Cristian Vasile: „Când apari seniorita, în parc pe-nserat/ Curg în juru-ți petale de crin…” Se trezi oftând, nici ea nu știa de ce.

Femeia lua pe iglița subțire câte un fir de ațică, îl învârtea ușurel în sus, vâra apoi pe un ochi, trăgea și gata. Piciorușul creștea! Iar, număra: unu, doi, trei. Stop! Dacă greșea, deșira tot și o lua de la capăt. Fiecare ochișor, buclă, cotitură, fiecare împunsătură, aducea în față și un gând. De fapt, amintirile bătrânei doamne se împleteau odată cu dantelăria care ieșea din munca degetelor ei.

Era singură în casa cea mare de la marginea Bucureștiului, copiii plecaseră cu treburi și ea lucra și lucra. În același timp i se mișcau și buzele seci, de parcă ar fi croșetat cu limba și ar fi tras ațele prin dinți. Vorbea cu tablourile de pe pereți, cu șemineul și cu oglinzile făcute de viitorul ei ginere, mare patron de magazin în centrul capitalei. N-o auzea nimeni, servitorii erau la piața mare, bucătăria închisă (n-avea voie nimeni să intre acolo între mese!).

Maica mare, col. Teodor Șerbănescu și soția lui, Cristina.

Aaa, dar ce copii avea Mam` mare! Să te tot mândrești cu ei! Șase la număr: Ionel, Tudorel, Cici, Jenica, Maria, căreia cu toții îi ziceau „Mica” și Tanți. Biata de ea murise de copilă. A mâncat-o TBC-ul. „Ce copil frumos fusese, Tanți!”, suspina bătrâna în timp ce mai făcea un ochi de dantelă. „Domnilor, avea un chip de angel. Pictură de Botticelli! Da! Da! Păi nu ți-am spus că a fost modelul lui Cornelui Baba? A venit la noi la moșie, la Urlați, aveam acolo un conac mare, pământuri, da` ce n-aveam! Și a văzut-o pe Tanți cântând la vioară. A dus mâna la inimă: Ah! ce splendoare! Vreau s-o pictez! Ei, la început n-am fost de acord, fata mea nu e din ALEA, dar artistul m-a convins în cele din urmă. Pe unde-o fi tabloul ăla?” O lacrimă o gâdilă pe obrazul zbârcit. Pică pe rețelele întortocheate ale mileului. E pentru Tănțica. Și maica-mare coase o floare roz-pal, din mătăsică, în amintirea ei.

Maica-mare avea o ciudățenie. De fapt, mai multe, dar cea care îi uimea pe toți era că știa cu precizie ce oră este fără să se uite la vreun ceas! Chiar și minutele le putea spune cu aproximație. „Hi, hi!, pesemne c-am înghițit un ceasornic în copilărie! Aveam multe acasă, la Mizil. Ai mei au fost mari negustori, aveam moșii cât vezi cu ochii…”, glumea bătrâna. Perdeaua de la fereastră se umflă. Nu-i nimeni! O pală de vânt care aduce cu ea miresmele prânzișorului. „Cineva face ostropel”, zice maica mare înghițind în sec. „O să-i zic Didinei să prepare și ea. Ostropel cu salată de castraveciori murați…”

Un cocoș cântă, niște vecini se ciorovăiesc pentru o poartă care scârțâie, vrăbiile se bat și ele din cauza unui viermișor. Trece și Aurel, iaurgiul, se aude și Pricop, geamgiul, latră câinii, copiii se joacă… Pe bulevard huruie o trăsură, se aud clar potcoavele cailor lovind pietrele lucioase.

Glasurile străzii se adună toate și bătrâna le agață cu iglița, le coase și pe ele în mileul ei nemaipomenit și migălos odată cu aminitirile și gândurile ei despre copii. Uite, colo, o floricică albastră de in, una roz, alta oranj. Parc-ar fi fetele ei. Mica și Jenica sunt profesoare. Pe Cici n-a dat-o la școli. A ținut-o pe lângă moșie. Era bolnăvicioasă și cam naivă. Acum i-a găsit un bărbat bun, o mărită bine. Mai face o curbă cu iglița, iată o bucliță. Ce frumoasă e! Și delicată. Nu, n-a greșit. „Unu, doi, aoleu! Ba da! Trebuie să deșir! Încep să nu mai văd bine! Of! Ce mă-njunghie genunchii! Cât o fi ora? Mmm. Aproape 12 și Didina n-a venit. Să vezi ce-o scarmăn eu! Iar s-o fi luat la vorbă cu vreo ordonanță.” Pendula de pe hol bate de 12 ori. Niciodată nu greșește maica-mare, v-am spus!

Celelalte floricele din mileu sunt băieții. Mândria ei! Forța neamului Șerbănescu. Tudorel, colonel de cavalerie, comandant de regiment, violonist, membru al filarmonicii din Ploiești, compozitor și poet. Ionel, tot militar, cum altfel?! Comandant de geniu, a luptat în ambele războaie mondiale. Decorații. „Când mă plimbă Tudorel la șosea, în caleașca trasă de șase cai albi, toți de la regiment, îmi crește inima-n mine! Și cum salută soldații când trecem! Și lumea ne respectă…Să fi trăit bărbatul meu, Dimitrie, să ne vadă!”

Pe la două apare și Didina, roșie-n obraji ca mărul, mușcată pe gât de un soldat și veselă ca un scatiu. „Săru` măna, doamnă!” Dar maica-mare nu-i răspunde. Doarme adânc și visează frumos, cu tișlaifărul în poală, cum trece ea în caleașcă prin fața regimentului, iar Tudorel duce încet, încet, mâna la chipiu…

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments