Prințesa plantelor: Cicoarea

Cică trăia odată, demult, o fată frumoasă, harnică, isteață, dar săracă, lipită pământului. Făcea parte dintr-o familie grea, cu mulți frați. Copila avea un chip de domniță, cu părul roșu ca soarele la apus și piela albă ca laptele. De la bunica ei învățase cum și când să culeagă plantele medicinale, să le folosească pentru bolile de care sufereau oamenii din sat care o iubeau nespus pentru bunătatea și dăruirea ei. Tot de la bunica știa cum să-l descopere pe cel care a furat ceva. Cu un corn de cerb scotea o rădăcină de dudău, o punea sub pernă, apoi se culca. În vis îi apărea hoțul…

Într-o zi, pe când culegea plante medicinale, pe lângă ea a trecut un nobil domn călare pe un armăsar negru. Când a zărit-o, a tras de căpăstru și poruncit calului să oprească.

-Ca faci aici, copilă?

-Ia, culeg dudău, i-a zis fata.

-Și pentru ce faci acest lucru?

Tânăra i-a povestit că dudăul e planta-plantelor, că o folosește la descântece de boală și de dragoste.

-Dacă domnia ta are dureri de pântece, de șale sau tăieturi de spadă, dudăul sau cicoarea te vindecă. E așa de bună, încât și sufletul îl poate liniști, mai spuse fata în timp ce pleca rușinată pleoapele.

-Și nu vrei să vii la mine ca să-mi vindeci slugile bolnave?

-Ba cum nu? Vin.

Tânărul domn a săltat-o pe cal și, când i-a văzut ochii mai aproape, albaștri ca ai sfinților pictați în icoane, și i-a simțit în nări mireasma trupului călduț, s-a amorezat pe loc de ea.

Țărăncuța cu părul roșu a vindecat jumătate din oamenii de la curte care sufereau de dureri la pântece și la șale. Nobilul a vrut s-o facă miresa lui, dar mamă-sa, care dorea să-l însoare c-o urâtă bogată, de la Bacău, a alungat-o pe fată spunându-i cuvinte de ocară:

-Du-te pe pustii cu dudăul tău cu tot, mi-ai fermecat fiul, ești o vrăjitoare care merită să fie ucisă cu pietre. Pleacă, până nu chem poterele!

Și fata a plecat plângând și cu inima friptă, căci și ea îl îndrăgea pe tânărul domn. Plângea și cânta: „Foaie verde și-un dudău/ Mare-i dorul la Bacău/Dar mai mare-i dorul meu…” Din lacrimile care-i picau din ochi creșteau flori albastre de cicoare…De atunci, așa le-a rămas culoarea, ele fiind albe la început.

Cicoarea este una dintre cele mai apreciate plante medicinale de pe la noi. Pe vremuri, când nu era nevoie de trimitere de la medicul de familie, cicoarea (sau dudăul) era folosită la tratarea unor boli de ficat, pentru durerile de stomac, de cap, era bună de pus pe tăieturi și răni, era diuretică, laxativă, depurativă și hipoglicemiantă.

Cicoarea (sau dudăul) este o plantă erbacee, perenă, comestibilă, cunoscută din antichitate. Egiptenii o utilizau pentru tratarea bolilor hepato-biliare, renale și în cosmetică. În zilele noastre, rădăcina de cicoare comună este un bun înlocuitor de cafea, iar părțile aeriene sunt folosite în scop medicinal sau culinar. Frunzele de la bază, care au un gust amărui, se pun în salate asortate, precum și în pregătirea unor mâncăruri specifice bucătăriei franceze și italiene.

Florile de cicoare sunt excelente și pentru ten. Facem o un ceai, în care punem cu o mână de flori. Zilnic, timp de o săptămână, curățăm obrazul cu fiertura puțin călduță. Pielea se va curăța și va deveni mai netedă, mai fină.

Dacă aveți copii și vin plângând pentru că s-au rănit la joacă, spălați-le plăgile și puneți pe ele cataplasme din frunze crude de cicoare.

Cum și pe lângă casa mea crește o astfel de plantă, am cules-o și am pus-o la uscat, pentru atunci când voi avea nevoie de „zâna cicoare”. Mai păstrez și pentru voi, dacă vreți.

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments