Salată de vinete ca-n Groapa lui Ouatu

de Dana Fodor Mateescu

Haideți să întocmim împreună una de vinete, dar nu obișnuită, nuuu! Ci care trage și o poveste după ea…

Când am cunoscut-o pe mimă Clara lucram la Adevărul și mișunam împreună cu soțul meu prin toate colțurile Bucureștiului după subiecte năstrușnice. Ne-am trezit pe lângă Banu Manta, asta după ce am dat o roată mare pe lângă parcul Cireșarii și prin Grant. Era o căldură ca-n oala în care fierbe dracul păcătoșii. Noi căutam oameni care au trăit odinioară în Groapa lui Ouatu și-n Cuțarida. Dăm cu ochii de-o casă ridicată în 1901, așa scria pe fațada coșcovită și crăpată, ca un obraz de femeie bătrână. În curtea cât un batic, verdeață și vișini. Gardul porții, din fier forjat era rece și dantelat…„Asta-i casă de boieri!”, îmi suflă Răzvan în ureche. Sunăm. Apare dintr-o tufă de coacăze o băbuță miiică, miiică, dar dreaptă și țanțoșă. „Io-s mimă Clarrrra!”, zice cu o voce subțire, de copil rârâit. „Mimă, adică mătușă în idiș, hi, hi, hi!” Femeia, de 85 de ani, avea ochii verzi ca frunza de dud și pistrui pe toată fața brăzdată. Făcea o salată de vinete, afară, pe masa din curte. Ca să n-o bâzâie neșimțitele de muște, dăduse drumul unui ventilator antic, cred că era cumpărat prin anii 40, avea niște elice din metal greu și vâjâia ca un avion… Eu o întrebam de Eugen Barbu, de groapă, de șuții și maredeiașii anilor 30, ea toc-toc-toc, vinetele!

Apoi vrea să-mi dea o rrrrețetă cum n-am mai întâlnit, plus un mod de „prrrezentarrrre absolut merrrveio”. Bine, bine! Am lăsat-o să-și facă numărul. Și n-am regretat. „Domnișoarră, eu am învățat la pension. Deci, ce ne trrrebuie? Trrrei-patrrru pătlăgele vinete, că asta e denumirrrea lor corrrectă, o cepuță mică, nu punem multă ca birrrjarii, ulei, pătrrrunjel și…florrri. De carrre ai prin casa sau prrrin currte! Ascultă tu la mine, salata de vinete face arrrsuri la stomacul sensibil. Ca să evităm (și apăsa pe silabe, ca o învățătoare!) această neplăcerrre, punem un piculeț de za-hărrr! Și amestecăm numai cu lingurrră de lemn, amestecăm, țârr-țârr ulei, amestecăm, amestecăm, iar țârr-țârr ulei…Pentrrru gust, taie niște pătrrrunjel mărrrunt, mărrrunt, să nu-l simți pe limbă.”

Răzvan mă privea buimac, eu…mă foiam pe bancă (aoleu, acu` ne sună Vâlcu și ne-ntreabă ce-am făcut și unde suntem!). De ingredientele alea auzisem eu, că doar nu mă născusem alaltăieri, dar de zahăr, flori și de pătrunjel, sincer, nu știam…„Dacă vă place, puteți să adăugați și maioneză, darrr făcută în casă nu de la magazin! Așa errra salata la noi, în Cuțarrrida, în anii 30…o împodobea maman cu florrri…Aaa, ce vrrremurrri!” Mai vorbim, mai scriem, își mai aduce aminte de rochii, de parfumuri, de cum s-a despărțit de Rică, un fante de Cuțarida care aflase că e evreică și o părăsise, de cum era să fie deportată în Transnistria și a scăpat-o nu știu care general, a uitat cum îl cheamă…ne uităm pe poze de epocă. Între timp salata era gata. La sfârșit, ce credeți că face mimă Clara? Hai că nu ghiciți! Vă spun eu: a rupt câțiva trandafirași mici, parfumați, niște tulpini de pătrunjel și a împodobit atât de frumos mâncarea, încât am crezut că ne află la cel mai simandicos restaurant. Am gustat. O minune! Dar tocmai atunci: lilili-lilili, telefonul. Șeful. Trebuia să mergem undeva. Un boschetar se urcase pe un stâlp și rămăsese înțepenit. Am plecat. Cu părere de rău. După ani de zile ne-am întors…În locul căsuței cochete, cu coloane dorice, îngerași și dantelă de fier forjat, era o vilă maaare. Și urâtă. Mimă Clara plecase puțin…

Comments

comments