Tâmplăria în care lucrează Dumnezeu

La nici 20 de km. de Bucureşti, în marginea comunei Ciorogârla, ridică privirea spre cer mănăstirea de maici Samurcăşeşti, singura din ţară cu 3 altare şi 3 hramuri. Dacă în alte aşezăminte de cult miresele Domnului săvârșesc munci mai uşoare şi mai femeieşti pentru asigurarea traiului de zi cu zi, aici, călugăriţele se îndeletnicesc cu fabricatul mobilei şi tot ceea ce presupune această activitate, mai degrabă… bărbătească.

„Când călugărul stă degeaba îl împunge ăla cu coarne”

În mănăstire vieţuiesc 60 de măicuţe care îşi petrec toată ziulica făcând mobilă, lucrând pământul şi rugându-se. Se scoală cu noaptea-n cap, îşi suflecă mânecile, bat cruci largi şi încep treaba. Harnice! Zumzăie toate de parcă ar fi albine-n stup. Stareţă peste ele e Lucia Bostan. Absolventă de Teologie şi stareţă din 1996, măicuţa Lucia citeşte mult şi adoră să asculte muzică. O pasionează însă şi agricultura. Călugăriţele cultivă pe câteva hectare de pamânt arabil: cereale, grâu, porumb, floarea-soarelui, nutreţ pentru vite. Maica Lucia e voinică şi zâmbeşte mereu când vorbeşte. Obrazul ei? Un măr roşu. Abia aşteaptă primăvara ca să intre ea însăşi cu plugul în brazdă şi să simtă mirosul de pământ crud, adânc, până în suflet. „Îmi place să muncesc, aşa simt că trăiesc cu adevărat. Când mă doare ceva şi mă apuc de lucru uit de suferinţă, uit şi de necazuri. Cel mai bun lucru pentru un călugăr este să muncească în permanenţă şi să împletească lucrul cu rugăciunea. Când călugărul stă degeaba, nu e bine, îl împunge ăla cu coarne, apar ispitele, cu fapta şi cu gândul.” Stareţa e blândă cu surorile ei întru Domnul, dar ştie să fie şi aspră când e nevoie. Ea crede că femeile nu trebuie să ajungă la mănăstire din cauza decepţiilor sau a necazurilor, ci numai dacă au vocaţie. Au fost cazuri în care măicuţele n-au reuşit să se rupă de viaţa lor de dinainte de intrarea în călugărie şi au fugit înapoi, în lume. Şi nu e bine…Ctitorit de boierii Samurcaşi, lăcaşul reprezenta pe vremuri un popas binefăcător pentru locuitorii capitalei care obişnuiau să se preumble adesea, cu trăsura, pe şoseaua ce ducea la Bolintin. Azi, după 200 de ani de la înfiinţare, acest complex mănăstiresc continuă să cheme credincioşii, dornici să se roage într-un loc încărcat de istorie. Biserica are trei hramuri: Sfânta Treime, Adormirea Maicii Domnului şi Cuvioasa Parascheva.

„Muncim și ne rugăm în atelierele Tatălul Ceresc”

Miresele Domnului se mândresc cu un atelier de tâmplărie de toată frumuseţea, dotat cu utilaje şi scule moderne, freză, bomfaiere electrice, bromaşini, ciocane. Zilnic, 15 dintre ele, sub conducerea Maicii Iustina, şefa lor, confecţionează, pe bază de comandă, piese de mobilier, uşi şi glasvanduri, vitralii, uşi împărăteşti pentru biserici, rame şi icoane pictate pe lemn, o minune! N-ai zice că firavele monahii, unele uşurele, nici 50 de kg n-au, pot ridica în spinare ditai scândurile, dau găuri cu bormaşinile, cioplesc, finisează, lustriesc.Lemnul se înmoaie în palmele lor, se transformă în sculptură, începe să respire, e viu, dresat ca un câine. „Poc, trosc! tranc! cântă scândura sfinţită prin muncă şi măicuţele îşi văd de treabă. Vizităm atelierele, urmându-le pe Stareţă şi pe Maica Iustina. Miroase puternic a brad, a răşină şi a diluant. Pretutindeni dai de scaune, mari şi mici, înalte sau joase, poţi admira mese de toate dimensiunile, dulapuri, dulăpioare, cutiuţe, rafturi, cuiere, chiar şi biblioteci, înalte până-n tavan. Toate obiectele sunt realizate ireprosabil, juri că-s făcute de mari firme consacrate. Dar ideile şi proiectele de pe hârtie sunt numai ale lor, ale călugăriţelor. „Uite, aşa mai scoatem şi noi un bănuţ pentru mănăstirea noastră.”, zice Maica Iustina, ferind iute o scândură crudă şi sărind, țuști! peste o bormaşină lăsată pe jos. „Muncim și ne rugăm în atelierele Tatălul Ceresc. Munca înnobilează omul. Dumnezeu e alături de noi când facem aceste lucruri minunate. E aici. Realizăm şi cele trebuincioase într-o biserică, uşi împărăteşi, iconostase. Credincioşii sunt aceia care dau vestea prin ţară şi, din om în om, se duce informaţia că la noi se fac obiecte de mobilier. Avem foarte mulţi clienţi, uneori abia prididim cu munca. Şi ştiţi de ce vin?

Pentru că aici e mai ieftin şi lemnul e deja sfinţit. Ține mai mult. Le facem pe toate ca să dureze.” În timp ce ne explică, timidă, acestea, măicuţei Iustina îi râd ochii care au furat tot liliacul din lume. E ca un titirez emoţionat. Mică, slabă, s-o bagi în buzunarul de la piept. Nu stă locului o clipă, mereu găseşte câte ceva de arătat, învârtindu-se ici şi colo, sărind peste scăunele şi ţopăind peste covorul de talaş bine mirositor ce se iveşte în calea noastră, la tot pasul.

Bradul lui Tudor Vladimirescu

Maica Lucia ne ia de mână ca pe niște copii şi ne arată împrejurimile. În timp ce călcăm încet pe aleile pietruite, stareţa povesteşte tot ce ştie despre biserică şi originea ei. Mănăstirea Samurcăşeşti are o colecţie de artă religioasă şi un depozit de carte veche din protopopiatele Sectorului Agricol Ilfov şi Giurgiului. În muzeu tronează crucea dăruită în trecut monahiilor de însuşi Tudor Vladimirescu. Cum a început istoria acestei impresionante şi valoroase mănăstiri? Pe la 1808 vornicul Constantin Samurcaşi s-a gândit să ridice pe moşia sa o biserică sătească cu hramul Sfântului Nicolae. Boierul era căsătorit cu Zoe Vrânceanu, strănepoata lui Constantin Brâncoveanu, şi deţinea averi impresionante. Când biserica a fost gata, Samurcaşi a dat o fugă până-n Grecia, la Sfântul Munte Athos, şi a adus de acolo moaştele mai multor sfinţi şi mucenici, printre care: Sf. Mc. Teodor Tiron, Sf. Teodor Stratilat, Sf. Ierarhi Ioan Gură de Aur, Modest şi Silvestru, Sf. Ap. Andrei, Sf. Arhidiacon Stefan, Sf. Mc. Ermin, Sf. Mc. Dimitrie. Acum vornicul era pe deplin fericit şi împlinit. Implicat în viaţa politică a vremii, boierul Constantin Samurcaşi a fost de 6 ori şeful Divanului de la Craiova şi bun prieten cu Tudor Vladimirescu, pe care l-a ajutat cu sume de bani şi arme pentru revoluţie. Tudor venea adesea cu pandurii lui la mănăstire ca să discute cu boierul despre afacerile lor secrete şi să se odihnească. Un soldat se urca într-un brad din spatele curţii şi verifica dacă nu cumva sunt atacaţi. În caz că erau înconjuraţi de armată, dădea imediat semnalul de fugă. Copacul există şi azi. I se spune „bradul lui Tudor”. Îşi leagănă braţele în vânt şi doar păsările cerului se mai odihnesc pe ramurile lui încă verzi. Vin turişti pasionaţi de istorie, din Iaşi, Cluj, din Braşov, ca să vadă bradul, cimitirul, dar nu multă lume ştie ce comori spirituale sunt ascunse la noi.” Cu timpul, vornicul Samurcaşi şi-a dat seama că Tudor ura fanarioţii greci si, cum el însuşi avea sânge grecesc în vene, s-a supărat foc şi nu i-a mai oferit armele promise pentru revoluţie. Vladimirescu a răcit prietenia, mâhnit fiind, la rândul lui, de decizia boierului. Nu a trecut mult de la aceste întămplări şi vornicul Samurcaşi moare, înainte să lase în seama cuiva întreţinerea lăcaşului.

„Dac- oi scăpa viu de aici, îţi voi ridica o biserică frumoasă!”

La cutremurul din 1940 biserica s-a dărâmat. Era, toată, o ruină. Mare durere a fost atunci pe bietele măicuţe! Luau cărămizile în palme şi plângeau peste ele, de parcă aşa le-ar fi putut da viaţă. În vremurile acealea de sărăcie nimeni nu se gândea la suferinţele lor. Totuşi, peste câtva timp, ajutorul a venit de la Teodor Ciurea, prefect de Ilfov în guvernul Antonescu. Pe locul fostei biserici, el a început construcţia celei de astăzi, care păstrează forma iniţială, cu 3 altare. Ce anume l-a determinat pe Teodor Ciurea să ridice o biserică? Iată povestea: bărbatul se afla cu regimentul pe câmpul de luptă în timpul Primului Război Mondial. Picau bombele, ca ploaia. În jur, dezastru. Soldaţii agonizau, era frig, noroi, sânge şi urlete. Deznădejdea muşca sălbatică din carnea lor cu dinţi de plumb şi foc. Crezând că acolo îşi va lăsa oasele, Teodor începe să o strige disperat pe Sf. Parascheva: „Ajută-mă, sfântă muceniţă, ajută-mă! Dac-oi scăpa viu de aici, îţi voi ridica o biserică frumoasă, ca sufletul tău!”. Şi, minune dumnezeiască! Sfânta Parascheva l-a ajutat. Nu numai că a rămas în viaţă, dar Teodor nu a avut o singură zgârietură. Războiul s-a sfărşit, dar, cum se întâmplă adeseori în viaţă, bărbatul a uitat de promisiunea făcută sfintei. Au trecut anii, ofiţerul s-a căsătorit şi a fost înaintat în grad, devenind general. Îi mergea bine pe toate planurile, era respectat şi nu ducea lipsă de nimic, ba îndeplinea şi funcţia de prefect al judetului Ilfov, în guvernul Antonescu. Să tot trăieşti. Uitase definitiv de sfânta Parascheva când, ce să vezi? Într-o zi, era în anul 1941, i-a fost adusă la birou cererea măicuţelor de la Samurcăşeşti, care solicitau refacerea mănăstirii distruse în timpul cutremurului din 10 noiembrie 1940. Abia atunci, generalul şi-a amintit brusc ca avea de îndeplinit o promisiune. N-a mai stat o clipă de gânduri. „Când am citit memoriul, am simţit un fior de foc că trece prin mine. Am început să tremur. Nu ştiu cum am putut să uit că am rămas în viaţă datorită Sfintei Parascheva, că am făcut un jurământ acolo sub bombe şi obuze, faţă în faţă cu moartea! Unde mi-a fost capul? Mi-a părut rău şi mi s-a făcut frică. Imediat am dat ordin să se facă rost de bani de la prefectură şi, dacă n-au fost suficienţi, am pus de la mine. Biserica trebuia refăcută!, îi mărturisea el, mai târziu, unei măicuţe de la Sămurcăşeşti.

Alexandru Beldiman, fondatorul ziarului Adevărul, e înmormântat în cimitirul mănăstirii

Mănăstirea a fost reconstruită, iar unul dintre hramuri a devenit al sfintei Parascheva. Generalul Ciurea a fost al doilea ctitor al Mănăstirii Samurcăşeşti. Între anii 1951-1953 biserica actuală a fost pictată de Ghiţă Popescu, în frescă. Patriarhul Iustinian Marina s-a îngrijit îndeaproape de întregul ansamblu mănăstiresc şi, timp de 7 ani, între 1951-1958, a refăcut toate chiliile şi iconografia exterioară a bisericii, realizată din ceramică. În cimitirul din curte sunt îngropate măicuţele care s-au nevoit pe aceste locuri, de-a lungul anilor. Alături de mormintele lor se găsesc şi cele ale unor personalităţi de seamă: Alexandru Beldiman, fondatorul ziarului Adevărul, mama eroului Valter Mărăcineanu – Frosa Sarandi, una dintre primele actriţe ale teatrului românesc, Sofia Heliade, fiica lui Ion Heliade-Rădulescu, care s-a călugărit şi a fost stareţă aici. Ne despărțim, luându-ne la revedere de la măicuţele care ne binecuvântează. Ieșim din curtea Mănăstirii Samurcăşeşti cu gândul la palmele lor mici şi muncite, la bucuria cu care lucrează, neştiute de noi, cei de dincolo, din lume. Sudoarea lor curată sărută lemnul pădurii şi masa, noptiera ori dulăpiorul, închegate cu drag de făpturile luminoase, prind suflet. Când clopotul sună dulce de vecernie, călugăriţele pun bormaşinile jos, lasă ferăstraiele şi cuiele, bat cruci mari, evlavioase şi suspină: „Doamne, a mai trecut o zi! Binecuvintează roabele tale..” Şi soarele chihlimabriu închide încet pleoapele deasupra oamenilor, peste pământul care gângureşte a somn, ca un prunc fericit.

Comments

comments