Vrăji cu ochi de draci, pentru ursită


Vizualizari: 24,906

Oamenii de la țară, în special babele, obișnuiau în trecut, dar și în zilele noastre, să facă vrăji și farmece, atât în zilele de sărbători, cât ocazional, „de urgență”. Tradițiile magice, în variate forme, au rămas în viața românilor și după mijlocul secolului al XIX-lea.

Conform lui B. P. Hasdeu, care a realizat mai multe chestionare pe această temă, oamenii de la sate practicau adesea ghicitul în bobi, în ghioc, în oglindă sau în cărți. 

Unii consultau oracolele. Cărțile de astrologie au continuat să circule în toate zonele din țară, mai ales Zodiacul, care făcea preziceri după zodia în care s-a născut o persoană sau alta. Vrăjile și farmecele erau făcute, firește, de vrăjitoare adevărate, care știau regulile magiei și nu divulgau niciodată secretul nimănui. Oamenii simpli credeau în vrăji mai mult decât îm medici și chiar mai mult decât în popă. Alergau după vrăjitoare, mai abitir ca după sfintele moaște!

La Năruja, în Vrancea, se spunea că „vrăjile au putere ca și dumnezeirea: ele strică și cele mai tari ziduri de piatră” (1296). În Ialomița și Muscel, unii săteni erau convinși că „înaintea lor s-a dat în lături chiar Dumnezeu sau Hristos”. (1297)

Vrăjile se făceau lunea și vinerea. Cel mai des, lunea. În satul Poiana-Bârlad, ziua asta era numită „ziua vrăjilor”, dar ele se făceau numai în puterea nopții, când „duhurile umblă mai lesne prin lume”.

Pentru farmece, vrăjitoarele foloseau „apă ne-ncepută” sau „părăsită”, usturoi, picături de apă de la moară sau „pietre de hotar”. Pentru ca solomonia să reușească și să aibă forță, ele puneau în apă bucățele scrijelite din tencuiala bisericilor sau chiar ochii sfinților din pictura murală, ochi pe care-i râcâiau noaptea, nevăzute de nimeni, cu un cuțitaș. Tot ele „luau” și ochii dracilor zugrăviți pe zidurile lăcașelor de cult. Dimineața, când preotul venea la biserică, rămânea trăsnit! De pe ziduri, sfinții și dracii îl priveau cu ochi albi.

De obicei, vrăjitoarele erau mai toate bătrâne-coclite, trecute de 80 de primăveri.

Cele mai frecvente „făcături” erau pentru „aducerea ibovnicului”. Fata ori femeia care iubea un bărbat și voia să se mărite cu el (fecior sau chiar însurat) oferea vrăjitoarei un „semn”, adică un fir de păr care aparținea persoanei dorite. Atunci baba-vrăjitoare nu mai stătea nicio clipă pe gânduri, „vorbea” cu dracul, „făcea cu ulcica” sau „punea frigările”, ca să-l aducă pe bărbat la așternutul fetei, „călare pe trestie” sau „pe o prăjină”.

Prin unele sate din România, se zicea că ibovnicul mort va veni acasă cu sicriul.

Dar vraja putea să fie fatală (letală!) celui asupra căruia „se punea”. Dacă flăcăul (sau fata!) refuza să vină la cel care îl/o iubea și să se căsătorească, murea, dar existau cazuri în care putea fi readus la viață. La Ruginoasa dacă voiai „să-l oprești cu viață pe cel ce vine pe sus”, pui cuțitul încet pe pământ. (1301).

O serie de informații din secolul al XIX-lea, strânse de folcloriștii români, se referă la farmecele făcute de babe cu ajutorul unor „meșteșuguri drăcești” asupra dușmanilor. Vrăjitoarele foloseau tot felul de obiecte și materii ciudate: o frigare, un cuțit, o mătură, un hârb, un cap de cuc, sare, făină, cenușă, miere, oase, ori „lucruri spurcate”- urină, baligă, păr pubian, unghii, etc. Babele mai puneau la vrajă și buruieni (năvalnic), pecete înnodate, găteje încrucișate, păpușele din ceară cu chip de om. Toate aceste „ingrediente” se ametecau în mâncarea sau băutura celui care urma să fie „făcut”, sau erau aruncate în calea lui. Cică omul resectiv cădea grav bolnav la pat și adeseori murea.

Tot pentru solomonii cumplite babele mai foloseau obiectele de la mort: ața cu care a fost măsurat, legăturile de la picioare sau chiar unele părți din corpul acestuia (mâna dreaptă; unii spun că se furau și părul sau unghiile mortului). Cu ele „se legau cununiile” fetelor sau flăcăilor și se făceau rele inimaginabile dușmanilor.

Vrăjitorii care chemau ploile, opreau furtunile și alungau secetea sau bolile animalelor din bătătură, se mai numeau „solomonari” și erau respectați. În perioada interbelică erau întâlniți prin Transilvania. Ei umblau și cerșeau, iar lucrurile primite din milă erau vândute apoi negustorilor. Trăiau din asta din merindele primite de la oameni, pentru farmecele făcute.

Descântecele erau pentru „ursită”. La sfârșitul secolului al XIX-lea babele descântau pentru ca bărbatului să-i moară nevasta, „ca să ia lângă el pe alta, iubită” sau invers, femeii să-i moară „omu`”. Vrăjitoarea făcea farmece cu „frigarea”, în miez de noapte sau spre ziua de duminică, înspre ziua de Paști. Cică cel care trebuia să moară, cădea rapid în boală foarte grea și, curând, se prăpădea, fără ca cineva vreodată să afle de ce.

Stingerea „frigării” se făcea punând mai multe fiare stinse în apă. Din ea i se dădea bolnavului să bea.

Tot ca să scape de o rivală în amor, o femeie trebuia să așeze un cuțit în inima unui copac tăiat în pădure. Cea care era urmărită de blestem, urma să se îmbolnăvească de junghiuri la inimă, și, în cele din urmă, murea.

Un alt mod de a fermeca „de ursită” era „baterea de pene într-un copac”. Cum se făcea asta? Iată: vrăjitoarea pleca împreună cu fata/nevasta ori flăcăul/soțul, în adâncul pădurii. Neștiuți de nimeni. Când găseau un butuc de copac sau o rădăcină, care reprezenta soțul (sau soția) pe care voiau să-l omoare începeau să-l lovească cu bâtele și ziceau un descântec. În timp ce dădeau în lemn, ei precizau și locul unde bat: în cap, pe față, în țâțe, în mâini, picioare, burtă sau capul pieptului. Când ajungeau la inimă, omul trebuia să moară. Unii ziceau că în acel moment, din copac curgea sânge. Ăsta era semnul că blestemul a reușit.

În seria de broșuri „Din ale poporului pentru el”, scoase sub egida Academiei Române, există un exemplar care cuprinde descântece făcute de fetele mari, ca să fie iubite. „Călcarea dragostelor străine”- se făcea marți, joi și sâmbătă. „Facerea cu brâul” avea loc în prima sâmbătă cu Lună Nouă (Crai Nou). „Cu resteul de la jug”, se făcea în noaptea de Sfântul Vasile sau de Sfântul Andrei. „Cu apă de pârâu” era un descântec care se făcea marți spre miercuri și joi spre vineri.

Farmece și descântece se mai făceau și pentru vindecarea de boli, medicina magică funcționând foarte bine, în trecut, pe la sate. În ziua de azi, se mai fac vrăji pentru „a lua mana” vacilor, împotriva dușmanilor și „de ursită”, în anumite zone din Oltenia și prin satele huțule din Bucovina.

Artizanescu.ro

Sursă, pentru anumite informații din text:

Nicolae Cojocaru/ Istoria Tradițiilor și Obiceiurilor la români, vol. III, Editura Etnologică.

Comments

comments

Feed RSS pentru acest articol. TrackBack URI

Lasa un raspuns