Dacă icoanele ne-ar picta pe noi?

Auzisem mai demult, de la niște călugări, că atunci când se pregătesc să picteze o icoană, postesc, nu vorbesc între ei și sunt foarte pioși. Termenul de iconar este folosit în erminia (tâlcuire, interpretare) bizantină pentru pictorii de icoane. Aceștia sunt sculptori de suflete și își poartă icoana în inimă.

Așa face și Maria Moldor. Își duce iconița peste tot pe unde umblă. Îi simte bătăile inimii în vârfurile degetelor. Într-o zi, am privit-o de aproape cum picta o icoană cu Maica Domnului și pruncul Iisus. Era o liniște între noi două, că am fi putut pune obrazul pe ea. Maria picta ușor. Nici o urmă de cută pe față. Niciun semn. Nu scotea limba, așa cum fac copiii. Își mușca, puțin buza. Atât. A tras o linie subțire, subțire. Apoi alta. A pus o lacrimă de culoare. Imaginea Preacuratei creștea, lua formă, era vie, mișca, parcă. Uite gura, uite ochii. „Îți place?, mă întreabă artista. Dau din cap în semn că da, sigur, cum să nu-mi placă?! Maria, artista, o picta pe… Maria sfânta. În ochii ei mari, castanii, vedeam cum învie icoana. Imaginea Maicii Domnului se deslușea ca o fotografie minusculă pe irisul arămiu. Hm. Cum ar fi dacă icoanele ne-ar picta pe noi, oamenii? Ce culori ar alege? 

Și într-o pauză, artista mi-a povestit multe despre ea. S-a născut la Avrig unde și locuiește în prezent, are 34 de ani și un suflet de copil. Pictează icoane pe sticlă de vreo 12 ani. Era angajată la un club al elevilor, pe un post de profesor instructor în calculatoare și, împreună cu o colegă de-a ei, Pușa Vintilă, a pictat prima dată o icoană pe sticlă. Și, de atunci, Maria și-a descoperit această pasiune, atât de senibilă, de nobilă și de liniștitoare. „În prezent, lucrez la Centrul de Informare Turistică Avrig unde mă ocup de promovarea zonei. Sunt și membru în Grupul de Acțiune Locală Țara Oltului, unde am reușit, împreună cu Maria Grancea, colega mea, să facem cunoscute produsele tradiționale din Țara Oltului. Așa îmi vând și icoanele pe sticlă. Între timp, urmez cursurile anului doi la Școala Populară de Arte” .

„Icoanele vor să existe, vor să apară, să se lase întruchipate.”

În 2008, Maria Moldor a avut prima expoziție de icoane pe sticlă, la Muzeul Avrig, eveniment la care participat și IPS Laurențiu Streza, Arhiepiscopul Sibilului și Mitropolitul Ardealului. De unde a venit pasiunea pentru pictura pe sticlă și coane? „Întâlnirea cu biserica s-a întâmplat când eram foarte mică și mergeam acolo cu bunica și sora mea. Este locul în care am crescut și îmi amintesc cu drag de preotul Constantinescu la care obișnuiam să stăm sâmbătă seara, la ora de religie. Câteodată chiar plângeam la slujbele lui, așa de frumos vorbea și cânta. Îmi plăcea să privesc chipurile sfinților de pe pereți. Credeam că și ei se ută la mine, mi se părea că unii îmi zâmbesc, alții mă ceartă.” În copilărie, nu avea astâmpăr, cum punea degețelele pe un creion Măriuța desena pe unde îi venea: pe cărți, pe caiete, chiar și pe pereți, spre disperarea mamei ei. „Îmi plăcea să pictez, să desenez. Mâzgăleam cărțile din bibliotecă, desenam pe caiete, în spatele lor și, de multe ori, eram certată de părinți pentru că descopereau schițele mele minunate în cărțile împrumutate de la prieteni. Ha! Ha! Îți dai seama ce se mai supărau! Aveam obiceiul să desenez în aer cu creionul sau cu degetul. Asta e o casă, acela un copăcel cu mere roșii, uite soarele, cerul, o fetiță blondă, adică eu… Hm. Foarte târziu m-am lasat de acest obicei. Uneori îmi vine și acum să fac asta.” Maria Moldor crede că talentul l-a moștenit de la mama ei, care a lucrat în proiectare, desen-tehnic. 

Când e înconjurată de copiii cărora le arată cum să picteze pe sticlă, Maria e cea mai fericită. În ochii lor mari, culorile joacă zglobii. „E o imagine cu care mă hrănesc atunci când am atelierele de creație. Am continuat să pictez după ce încet, încet am achiziționat materiale, am început să mă documentez, am citit cărți legate de iconografie, printre care și Erminia picturii bizantine. Am descoperit că pictura pe sticla nu se limitează numai la actul în sine și că trebuie înțeleasă în spațiul pentru care a fost ea creata inițial: casa țărănească, biserică, sat. Eu nu sunt un iconar prin definiție, am terminat Facultatea de Inginerie, secția Calculatoare, dar icoana este pentru mine o zonă personală, mult mai apropiată este ceva din suflet, ceva care există deja înlăuntrul meu și pe care trebuie să-l exprim. Fac icoane pentru că a devenit din ce în ce mai evident pentru mine că ele vor să existe, vor să apară, să se lase întruchipate.”

„Obișnuiesc să ascult muzică psaltică sau radio Trinitas în atelier”

Mariei Moldor îi place tare mult să picteze Schimbarea la față a Domnului. În acea zi s-a născut ea. Potrivit tradiției, este prima icoană pe care trebuie să o realizeze un pictor de icoane. Hristos va străluci mereu în inima acelui artist. „Există o întreagă lume într-o icoană. Am un un dialog pe care îl port cu fiecare icoană pictată. Multe gânduri și întrebări care-mi umblă prin minte când pictez. Găsesc și răspunsuri. Obișnuiesc să ascult muzică psaltică sau radio Trinitas în momentele acelea și intru într-o stare de liniște și pace. Este un sentiment de bine pe care îl trăiesc în timp ce pictez. Este o stare care are legatură cu lucrul în sine și care trebuie să dureze și după ce am terminat icoana. Nu o pot împărți în „înainte” și „după”. Din acest motiv sunt perioade când nu pot picta deloc, două sau trei săptamâni, pentru că nu am starea interioară corespunzătoare. E greu câteodată să-mi găsesc liniștea, mai ales că în cele opt ore de muncă la slujbă mă lovesc și de momente și de oameni care nu vibrează la fel și mă influențează. Nu pot spune chiar negativ, însă mai am de învățat la acest capitol de management al stresului.”

Icoanele sunt mai luminoase decât lumina

„Prefer sticla ca suport, pentru că, pe lângă încărcătura ei din tradiția picturii icoanelor pe sticlă, acest material are peste 6000 de ani vechime și conține multe caracteristici puternice. În primul rând, are nisip în compoziție, format din cuarț (mineral de cuarț) care, după feldspat, este cel mai frecvent în scoarța terestră și are proprietăți de devierea luminii polarizate. Din acest motiv obișnuiesc să spun că sunt icoanele au o lumină mai luminoasă decât lumina. Îmi place ideea de fereastră pe care o creează sticla. Prin pictarea pe sticlă se deschide o fereastră spre divinitate. Eu lucrez tot în tehnica veche. Folosesc tempera cu gălbenuș de ou. Am încercat si cu acrilice și câteodată, ulei. Încep cu contururile cu negru și apoi umplu, folosind culori tari, necombinate, în cazul icoanelor pe sticlă tradiționale. Întotdeauna pictez chipul, apoi veșmintele terminând cu fondul.” O icoană trăiește. Fiecare pictură merge într-o casă unde își începe lucrarea ei tainică de a ne ridica mintea de la cele pământești la cele cerești. Astfel se înfăptuiește minunea. „Da. Sunt sigură ca icoanele fac minuni pentru că cineva se roagă la ele. Pentru că, într-un anumit fel, Dumnezeu a ales să facă minuni prin aceste obiecte materiale, deoarece El îi cinstește pe cei care-L cinstesc.”

În cât timp poate face Maria o icoană pe sticlă? Depinde de starea în care se află. „Am zile când o pictez într-o zi sau în două săptămâni. Nu pot lucra sub presiunea timpului și nu modific icoanele. Cineva îmi cerea să fac icoane colorate, așa cum vrea el. Nu pot să fac ceva la comandă. Am încercat și nu am reușit. Dacă mai demult greșeam mult și eram nevoită să tot rad culoarea cu un cutter în anumite locurile, acum pictez de la început până la sfârșit fără să șterg deloc, știu exact ce să pun, ce culoare și de ce grosime să fie stratul de culoare. Totul curge perfect.”

Icoana vorbește. Comunică. Mângâie. Atunci când o privești, primul mesaj pe care îl transmite este de iubire și acceptare. Icoana îți spune să fii mai blând cu tine și să îți deschizi inima. Îți șoptește să lași gândurile și rugăciunile să iasă afară din tine. Îți transmite că este timpul că sufletul tău să se odihnească în contemplarea ei. Te oprește din viteza cu care funcționezi zi de zi și te face să vezi „aproapele” din viața ta.

Și iarăși Maria o pictează pe… Maria. În ochii ei mari, castanii, văd cum învie icoana și respiră. Hm. Dar cum ar fi dacă icoanele ne-ar picta pe noi, oamenii? Ce culori ar alege?

Dana Fodor Mateescu

Text apărut în revista Femeia de azi.

Fotografiile aparțin Mariei Moldor.

Comments

comments