Georgică se întoarce din Afganistan

Satul ofta limpede, ca un orfan de mamă. Câinii lătrau și bătea un vânt necunoscut și rece. Era seară, iar dada Tia își căuta ochelarii. Mereu îi pierdea și treaba asta o scotea din minți. Vorbea singură prin casă:

Artizanescu.ro. Covor din lână, unicat, hand-made.

-Unde-i pusăși, fată? Acu` fusăși cu ei în mână!

În cele din urmă îi găsi. Erau pe războiul de țesut. Dădu din cap și îi puse la ochi.

-Ia să țâs nițăl, că până vine Georgică, tre` să fie gata…

Și odată o înecă un nenorocit de plâns, fierbinte și rău, care-i puse un pumn în beregată, ca un dușman.

George plecase de trei luni la Kabul, în Afganistan, și inima femeii era  o cârpă, șuvoi de suferință și de chemări.

-Mumăăă, da` ce să cauți tu acolo? Să vii în patru scânduri? Băiat frumos și tânăr! Sufletu` meu!

-Lasă, mamă, că nu-i chiar așa!, râdea George aranjându-și uniforma-n valiză. Lupt pentru țară, pentru NATO, iau și niște bani, trebuie să termin casa aia, Nunuța e gravidă…

Și dus a fost Georgică. Doamne, cât de greu e fără el! Și ea are gânduri așa de urâte. Și vise.

Covorul ăsta pentru el îl țese. „Să și-l pună băiatu-n casa nouă…”

Și tranc!, făcea dada Tia cu vătala peste fire, cu furie, de parcă ar fi vrut să rupă totul. Mai trecea un fir roșu cu suveica, printre ițe, mai scăpa o lacrimă ca jarul, de dorul lui Georgică. Și, tranc!, cu vătala. Iar un fir, iar o lacrimă și-un oftat, de ar fi plâns și zidurile de mila ei, dacă-ar fi fost vii.

„…Acia vine un model, o floare maaare. Uite-așa de mare.” Iar, tranc!, peste lucrătură.

„O să fie cel mai frumos covor! Puiu` meu drag, pă unde-oi umbla tu, acuma? Doamneee, dă bombile alea pă pustii, nu la băieții noștri plecați la Afganistanu` ăla!”

Băga firul de lână moale, ca inima ei, și-l vedea, în țesătură, ca într-un televizor, pe Georgică mic, cu bucle blonde și mânjit la guriță de agude… Apoi, tranc!, cu vătala peste amintire.

Și iar se tânguia: „Măicuța Domnului, ajută-mi băiatu`, că e prin streini. O fi mâncat? L-o mai durea măsaua? I-o fi sete? I-o fi frig?”

Bătrâna nu zărea nici urzeala, nici modelele, care i se păreau a fi ochii lui Georgică, soldatul român care se târa prin deșert, cu arma-n mână. El, la război, mumă-sa, la alt război. De țesut…

Îl certa și-l povățuia, de parcă-ar fi fost lângă el:

„Mă, Georgică, mă! Fii, mă, atent, bagă capu-n iarbă, să nu te ia la țintă vreun terorist din ăla! Da` ăștia nici iarbă n-au, i-a pedepsit Ăl` drept și bun! Le-a dat numa nisip`…”

Vorbea singură, dada Tia, și uda cu lacrimi țesătura colorată, care creștea repede din degetele ei.

Peste o lună era gata. Covorul cald și frumos, ca un om, zâmbea la soare. Nu era o cârpă oarecare, avea suflet și știa multe povești să spună. Aștepta să fie pus undeva, la loc de cinste.

Și, într-o zi, taman când bătrâna îi atârna ciucurii, cineva a strigat-o la poartă.

-Dadăăă! Ieși, afar`, că-ți vine fecioru`!

-Îu!, zise muma și duse mâna la inimă. I se zbătea ca un pui de vrabie prins în laț.

Alergă iute-iute spre poartă și aerul îi fugea din pieptu-i strâmt, lăsând-o fără suflu.

La urmă, când s-a văzut cu Georgică-n brațe, dada Tia izbucni într-un plâns ca o furtună de vară, plâns de mamă fericită că-și poate strânge la piept feciorul. Altele, sărmanele, n-au avut norocul ăsta!

-Veniși?, oftă femeia toropită de dor.

-Venii. Terminași covorul?, zise și George înghițindu-și mila și plânsul.

-Îl terminai, mumă. Te-așteaptă…

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments