Lapte dulce în căni de Corund

Când eram mică nu beam lapte deloc. Nu-mi plăcea. Îl uram cu devotament, ca pe un dușman. Nici de la țâță n-am supt, cred c-am crescut cu apă, frunze, ceai și… povești. Mama, Dumnezeu s-o odihnească și s-o facă veselă acolo, pe sus, se plângea tuturor: 

-Nu știu cum s-o păcălesc pe Danieluța mea. Nu suportă laptele. Nu vrea și gata!

Dar într-o zi, mamaia, adică mama lui tata, m-a păcălit. A țesut ad-hoc o istorioară care m-a determinat să gust din albeața laptelui de vacă.

-Dănuță, dacă bei din laptele ăsta, al meu, o să-ți crească părul des și luuuung, luuung până la călcâie! Ni așe, cum are străbunică-ta, Marișca.

Marișca avea vreo 80 de ani, dar părul și-l păstrase ca la 40. Roșcaliu, cu fire albe, ondulat și până la șale. Se rărise, dar mă lăsa mereu să mă joc în el. De ciudă, pentru că pe mine tata mă tundea ca pe-un băiețoi, i-l înnodam și i-l încîlceam ca naiba. Străbunica nu se supăra niciodată, era absentă total…

-Mă minți!, săream ca o iadă. Părul nu crește de la lapte.

-Ba da, zăludo!, zicea ea. Laptele are Calciu. Și laptele meu se bea numai în cană vrăjită, de Corund. Te ajută. Dar dacă nu vrei să încerci, stai așa, cu părul scurt. (Când pronunța „Corund”, accentua pe „o” și țuguia buzele, ca-n maghiară.)

Mi-a pus în față o cană. Puțin ciobită la gură și la toartă. O văd și acum. Era cu desene albastre-cobalt, în relief, o superbitate, cu flori și păsări măiastre.

-Când bei, să spui în gând așa: „crești păruțule, crești drăguțule, că lapte ți-o da, din inima mea…”

Mi-am apropiat buzele obraznice de buzele cănuței, am închis ochii și…am gustat. Mmmm. Mi-a plăcut. Era rece și dulce și sărat. Am mai cerut una. Și încă una. Păi nu trebuia să-mi crească părul?

Mama, când a venit și m-a văzut cu burta cât un butoi, și-a făcut semnul crucii. Nu era posibil! Fata ei bea lapte?

Ce să vă mai spun? Întâi mi-a crescut părul de pe picioare, spre disperarea mea. Cred c-am încurcat vorbele descântecului, ca de obicei. Părul de pe cap mi-a țâșnit în sus, ca un râu de munte, când eram mai mare și tare m-am bucurat. Deci mamaia nu mă mințise!

Cănița am păstrat-o ani de zile, până când un invitat exaltat de la o petrecere dată la noi acasă, în Militari, a mușcat din ea și mi-a spart-o. Am lipit-o cu prenadez, dar se vedea urât.

Azi, de fiecare dată când îmi pică în palme câte ceva de la Corund îmi vine pofta de lapte. Și fără să vreau, îmi trec degetele prin păr. A crescut sau nu?

Localitatea Corund (Korond) se află în partea de vest a județului Harghita, la o altitudine de 580 de metri, pe Valea Corundului, într-un ținut de vis, la 18 kilometri distanță de stațiunea balneoclimaterică Sovata și la 29 de kilometri de Odorheiul Secuiesc.

Tehnica după care se fac vasele de Corund este foarte veche și se transmite din generație în generație. Lutul, după ce a fost frământat bine cu puțină apă și curățat de impurități, este tăiat fâșii. Meșterul îl modelează pe roata de olărit până ce capătă forma dorită, apoi îl lasă câteva zile la zvântat. Înainte de arderea în cuptor, ceramica este decorată cu ajutorul unei penițe speciale din pană de gâscă sau corn de vită. Vasele de Corund au pe ele desene florale și zoomorfe, stilizate, specific secuiești. Culorile folosite sunt: maro, albastru-cobalt, roșu, pe fond alb sau maro.

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments