Pupăcioșii aduc dragostea, de Dragobete

Povestea asta am auzit-o de la tușa Raveca de la Țaga, județul Cluj. Eram mică, aveam vreo 10 ani, o otravă de copil, nu ascultam de nimeni și credeam că lumea e o căruță cu cai, firește, condusă de mine. O zgâtie curioasă, o obrăznicătură tunsă băiețește, cu ochi de veveriță și genunchii rupți mai tot timpul. Asta eram. Ziceai c-am supt paprika din țâța mamei și nu lapte. 

Am stat la Țaga câteva săptămâni, vara, am făcut numai boacăne și, la plecare, toată lumea s-a bucurat sincer că scapă de mine. (Tulai Doamne, bine că s-o dus!)

Tușa Reveca mi-a dat în dar două păpușele din lemn, vechi, vechi, de pe vremea când era ea mică, pe la 1920. Un țărănuș și-o țărăncuță, cât palma mea, se pupau cu foc: țoc-țoc, dacă le apropiai capetele.

-No, Dănuță, ni doi pupăcioși. Să ai amintire…

I-am întors pe toate părțile, m-am uitat în fundul lor să văd ce mecanism au, i-am ciocănit, am mușcat nițel din flăcău (o fi bun?)…Nu prea m-au încântat. Dar povestea lor mi-a plăcut.

Cică într-o zi, tatăl tușii Raveca a venit acasă cu păpușile alea ciudate. Era prin februarie, iarnă grea, omăt cât casa.

-Cin` ți le-o dat? L-a întrebat râzând muierea lui, mama Ravecăi.

-Ia, un flăcău, un străin, nu-i de pe la noi. L-am traversat cu sania păste lac, că niciun sătean n-o vrut să facă asta. Ziceau că nu-i bine, că-i pericol să se rupă gheața. Io m-am încumetat. Mă, muiere, mă, da` era frumooos, ca prinții, mă! Cu păru` lung, galbăn, și ochi ca stelele. Înalt, voinic. Cân` am ajuns în mijloc, s-o pornit o furtună, nu vedeai nimic în față și nici în spate. Și s-o crăpat gheața. Trosc! Am zis că murim înecați. Au ieșit valuri, un vârtej mare, acu` mă-nghite, și m-o luat în adânc. Tulai, vai! Străinu` m-o ajutat să ies, mi-o tras și sania, avea putere, nu glumă. Am scăpat din copcă și am ajuns cu bine la malu` ălălalt. Ud fleașcă, frig-frig, hainele înghețate-lemn. Da`, când mă uit la flăcău, n-avea nic. Nu era ud și râdea așa, parcă era zălud. „Nu te spăria!”, mi-o spus. „Io-s Dragobetele și-mi caut o drăguță, că e vremea. Îți foarte mulțămesc pentru ajutor.”

Și mi-o dat jucăreaua asta, cică aduce noroc în dragoste. Mi-o spus să-mi iubesc muierea și s-o respect. Și s-o dus cu Dumniezo.

-Atunci e musai să te țuc, bărbate!, i-a zis nevasta, care credea că aiurează de la apa înghețată din lac. Și l-a sărutat cu foc.

De atunci, cei doi pupăcioși au rămas în familie. Un meșter popular de pe la Corund i-a luat ca model, a mai făcut vreo zece, aproximativ la fel, și  a început să-i vândă pe la târguri.

Păpușelele primite de la tușa Raveca au stat ani buni și la mine. Încă se mai pupă…

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments