România din Coreea de Sud

Dacă în urmă cu vreo 20 de ani i-ar fi spus cineva Eugeniei Pop că din Mangalia va pleca în Coreea de Sud și că va avea un restaurant al ei acolo, ar fi râs în hohote: 

-Cum? eu? În Coreea? Nuuuu! Fugi d-aici!

Dar când destinul are traseul lui hotarât, nu ne mai putem împotrivi. Așa sunt calculate lucrurile. Ca un puzzle.

Eugenia, Jeni pentru prieteni, l-a întâlnit pe Byong Mun Lee, viitorul ei soț, în Mangalia, în urmă cu 21de ani. Era bucătăreasă într-un restaurant de la malul mării. A fost dragoste adevărată. Ea româncuță, blondă ca un soare, cu ochi verzi, el brunețel și… coreean. S-au căsătorit și nu s-au mai despărțit. Au plecat, după un an de zile, spre țara „dimineților calme”. „Într-o zi friguroasă, de început de martie, am ajuns într-un loc complet străin, cu oameni total diferiți, atât fizic cât și comportamental. Dar, la 26 de ani totul ți se pare ușor de cucerit, povestește Jeni. „Dacă în România am lucrat prin restaurantele de pe litoral, – eu am terminat școala profesională de bucătari-cofetari, în posturi de bucătar, ospătar, barman, – aici, în acest capăt de lume, nu putea fi vorba de așa ceva! Bariere erau destule, de la necunoașterea limbii, a tradițiilor, dar mai ales al felului diferit de a găti. La ei, materia primă este orezul, trei mese pe zi, supe foarte iuți, făcute din toate arătările ce mișuna prin mările și oceanele planetei. Pentru noi, sunt ciudățenii culinare. Pentru ei, ceva normal. Coreenii consumă caracatițe vii, scoici crude și plante al căror nume nici acum nu prea le știu, așa sunt de ciudate și de îmbârligate. Apoi, tradiția de a turna în pahar celui mai în vârsta, de a nu bea de față cu cei mai mari ca tine, de a nu refuza paharul plin, chiar dacă nu poți bea, de a ieși din local pentru a intra în altul, cu bere, apoi la karaoke, etc, toată noaptea, până ce ajungi acasă cu primul autobuz, fără bani și rupt de oboseală…Așa se distrează ei. Pentru mine, toate astea erau de neînțeles. Și încă sunt.”

Cu timpul, doamna Lee s-a mai obișnuit. Și, cum nu era ea omul care să stea cu mâinile în sân, a căutat să facă ceva. La început, a lucrat într-o făbricuță, unde a învățat s-o rupă pe coreeană cu colegele care trăncăneau: taca-taca-taca, toată ziua. Apoi, românca s-a apucat să predea limba engleză, voluntar, pentru mămicile din cartier. La scurtă vreme a fost angajată la grădinițe, școli de toate gredele, până la colegii. „Cum te mai caută și munca pe tine, am ajuns până la urmă să lucrez și pentru televiziune. Da! Aveam mici rolișoare în seriale, săptămânal, emisiuni la radio. Am jucat în filmul Happy day, Sponge, Love Story, am avut roluri în emisiunile-serial: Adevar sau minciună, am lucrat ca reporter TV, vorbeam engleză și coreeană. Ajunsesem cunoscută ca un cal breaz. Știau toți că sunt din România, aveam fani și dușmani. Încă mai fac emisiuni, dar mai rar. Nu am timp…”

Într-o zi, Jeni Pop-Lee a primit o invitație de a participa la niște festivaluri unde se țineau concursuri de gătit, cu preparate coreene, fusion sau românești. Așa a început. Un festival, apoi două festivaluri, trei, patru, până când s-a pornit pe câștigat premii. Nu i-a fost niciodată frică de competiții și n-a uitat-o nici pe prima, când era încă în școală, în România. Atunci a câștigat locul întâi la bucătari, la concursul pe meserii, faza pe țară. Până la urmă, în Coreea de Sud, Jeni a ajuns să facă parte din juriu. Era o altă parte interesantă a competiției. „În acest colț de lume nu sunt restaurante ca pe la noi. Aici ai impresia că ai nimerit în țara piticilor. Mesele au picioare scurte și nu prea există scaune. Grătarul se află în mijlocul mesei, carnea ți-o perpelești singur. Mai e un aragaz mititel, cu o cratiță pe el, unde fierbe o zeamă iute. Acolo bagă toți lingura și mănâncă. Pe masă mai sunt farfurioare cu fel de fel de peștișori sau buruieni opărite și cu sosuri pe ele. A, să nu uit de murătura principală „ kimchi”, de care, sinceră să fiu, m-am îndrăgostit, după ce am început s-o fac chiar eu, așa, mai delicat-iute.”

Mare petrecere românească, la Seul. Dracula`s Lounge.

Kimchi este murătura națională a Coreei, e picantă și nu lipsește de la nicio masă, că e mic-dejun sau cină. Dacă nu ești obișnuit, când o mănânci, îți dau lacrimile și faci ca trenul. Uneori, fructele de mare: anșoa, creveții, stridiile, caracatițele sunt murate. La fel și legumele.

În tradiția coreană, sorbitul zgomotos al supei înseamnă că mâncarea este delicioasă. Râgâitul este permis la sfârșitul mesei și reprezintă declarația oficială de apreciere a oaspetelui, care s-a ghiftuit corspunzător și se simte foarte bine.„Coreenii sunt mari gurmanzi. Aici oricine și oricând merge la cârciumă ca să mănânce. De ceva veme au apărut restaurante mai selecte, specializate în preparate mai sofisticate și, mai ales, au apărut acele străzi unde stau aliniate restaurante cu specific tradițional străin. Daaa! Din păcate, cele mai multe sunt localurile italiene, cu paste și spaghete, indiene și arabe, chinezești și japoneze. Și uite că m-am gândit că pe ulița cu restaurante din toată lumea lipsește al nostru, cel românesc. Din nefericire, nu m-a susținut nimeni la început. Mă descurajau toți prietenii, ziceau că nu va prinde aici gustul mâncării noastre, că nu are nimic deosebit, e sărată, acră și …cam atat. Mi-au băgat în cap că va fi un fiasco.”

Și Jeni și-a abandonat pentru ceva vreme ideea. S-a întors în țară, o lună de zile. Când a revenit în Coreea de Sud, a constatat că și-a pierdut slujba și că trebuie să se angajeze în altă parte. A găsit un restaurant bulgăresc, „Zelen”. A început să lucreze acolo, ca manager de sală. Patronul, străin ca și ea, a avut înceredere, i-a oferit credit, deși trecuse de 40 de ani. Era un colectiv mixt, dar unit. Multe a învățat, acolo, Jeni și are amintiri frumoase. „Dar cărările vieții nu sunt drepte și line. Apar prăpăstii fără fund, în care poți cădea. La un control, am descoperit că am cancer tiroidian. M-a bulversat vestea, nu eram pregătită pentru așa ceva. Am mers înainte. M-am operat. Am făcut complicații. Nu puteam să lucrez. La căldură sau la frig mă simțeam rău. Și totuși colegii, bulgari și coreeni, au fost alături de mine. Lucrând acolo, am văzut că acel restaurant era și un loc unde se aduna diaspora bulgărească. Veneau și mulți români. Toți simțeau nevoia de o mâncare tradițională. Era primul pas spre noi legături, să afli că nu ești singur, să vorbești limba ta, să petreci ca acasă. Am sărbătorit acolo Crăciunul, Paștele, am mâncat sarmale, am dansat, am colindat. Îi invidiam pe bulgari din acest punct de vedere. Erau foarte uniți, iar eu mă simțeam apropiată de ei.

După o vreme, mi-am luat inima în dinți, nu am mai ascultat de cei ce vedeau eșecul încă înainte și am pus planul la punct. La început, pe hârtie, apoi în practică. A fost greu, dar nu imposibil. Numele restaurantului a fost ales tot de mine: Dracula`s Lounge.”

Cum de a ales tocmai acest nume? Pentru că în Coreea se cunosc foarte puține lucruri despre România. Și cei care știu câte ceva, tot la Dracula se opresc. „Când am povestit cuiva despre Transilvania, mi-a replicat: aaaa, știu unde este Pennsylvania! Așa că am rămas cu vampirul local. Dar cum am tablouri cu Vlad-Țepeș pe pereți, mă bucur să aud că există clienți care știu cine a fost.

În Dracula `s Lounge e un amestec de tradiție și de castel medieval, părăsit. Acolo bei vinuri românești, din gama Vampire, și îți poți aminti de țara în care te-ai născut. „Am organizat petreceri pentru zile de naștere, cine de afaceri. Dar cel mai mult mă bucură faptul că am sărbătorit Paștele. O zi în care, deși se vorbea românește, engleză, suedeză, franceză, toți s-au simțit bine. O mare familie. Am servit preparate tradiționale: friptură de oaie, aperitive și cozonac. N-a lipsit nici muzica bună, interpretată la…ocarină de domnul Son Tae Son, instructor de dansuri tradiționale internaționale. Am întins o horă mare. Am dansat cu toții, români, coreeni, americani, tineri sau bătrâni. Au urmat sârbe și brașovene. Am ciocnit ouă roșii. Am avut și o loterie: oul norocos, cu premii în sticle de vin, bere, papanași și… eugenii din România! Românii din Coreea de Sud și-au amintit de celebrele Eugenii de pe vremea lui Ceaușescu, doar că ale mele au fost mult mai bune. Aș vrea să cred că a fost o reusită, mulți mă întreabă când va fi următoarea petrecere.”

A fost greu, dar a funcționat. Ambițioasă și puternică, Jeni nu s-a lăsat. La început, cea mai mare problemă a fost bucătaria. Nu putea aduce din România un bucătar. Tuturor li se părea că e prea departe Coreea. Tocmai la capătul lumii. Atunci, Jeni și-a suflecat mânecile și a devenit ea însăși bucătar. O ajuta fiica ei cea mică. Prima intenție a româncei a fost să deschidă un restaurant pentru românii din Coreea de Sud, un loc care să le aducă aminte de țară, de mamă, de bunici. Dar, în același timp, a vrut să cucerească și clientela coreeană. Și nu e ușor să mulțumești 100% ambele părți. Dacă unii ar vrea borșuri acre, ceilalți doresc supe. Unii cer fasole cu ciolan, alții cârnați afumați, cu mămăligă. Pentru unii, papanașii sunt rotunzi și prăjiți, pentru alții, fierți. Rețetarul este unul, gusturile multiple. „Mirodeniile le primesc de acasă, pentru mici și sarmale, continuă Jeni Pop-Lee. Materia primă e problema! În Coreea nu se mănâncă brânză, tot ce este pe piață e din import, foarte scumpă. Smântâna, cârnații piperați, uscați sau afumați, salamurile, lipsesc din meniurile acestei țări. Trebuie să mulțumesc și coreenii cărora nu le place gustul acru, dulce sau sărat. Pentru ei, cu cât mâncarea e mai iute, cu atât e mai bună! Dar, din meniul pregătit, sarmalele românești, salata beof, cea de vară, cu brânza feta rasă, papanașii, clătitele, micii la grătar și înghețata cu usturoi au cel mai mare succes! Tochitura, chifteluțele marinate, dar mai ales ficățeii de pui,de care coreenii nici nu se ating, i-am scos din meniu.”

Românca a încercat să facă o bucătărie „fusion”, să amestece igredientele coreene în preparatele noastre, dar n-a mers. Nu le-a plăcut nici coreenilor nici românilor. Așa că Jeni a rămas la gustul pur românesc. Reacțiile au fost diverse. Coreenii au detectat imediat gustul cărnii de oaie din mititei (ei nu mănânca deloc carne de oaie!) și chiar le-a plăcut. Cu smântâna nu se împacă, doar străinii o pun pe sarmale, iar mămăliga e încă un secret pentru ei. Fiecare se întreabă din ce e făcută: o fi din cartofi? Din orez? O ciupesc puțin, o gustă, o cercetează curioși. În cele din urmă au început s-o placă. Turiștii americani au cerut într-o zi balmoș. Dar Jeni n-avea brânză de capră și nici de burduf. Tare s-a mai necăjit! Cu tofu nu prea mergea.

„Dacă credeam că sunt aproape singură în țara asta, acum am descoperit un mic univers de români aici, care, prin intermediul internetului au aflat că există un loc care le-ar putea aduce aminte de „acasa”, măcar pentru câteva ore. Aici miroase a sarmale, a România, aici se poate vorbi românește și te poate înțelege oricine.” Bineînțeles că au fost și plângeri. Dușmănii și invidii sunt peste tot, mai ales în domeniul acesta. Unii i-au spus că mâncarea nu e „ca acasă”. O doamnă a fost foarte critică și a scris tot felul de lucruri neadevărate pe un site. Însă reclamanta nu fusese niciodată la Dracula `s Lounge, n-a mâncat nimic de acolo. „Păi dacă n-ai fost acolo, n-ai gustat ceva, cum poți să spui că nu e bun? Poate numai dacă vrei să faci rău! Există și astfel de neplăceri. Sper să fie cazuri izolate, să-i pot împăca pe toți cei care vor călca pragul restaurantului.”

Jeni Pop colaborează foarte bine cu Ambasada României din Coreea de Sud. Nu s-a ferit niciodată să spună că e româncă și să îmbrace costumul popular, indiferent în ce colț de lume ori acțiuni a fost. Timpul trece pe nesimțite, restaurantul e plin de oameni colorați și diferiți care vor să mănânce bine și ieftin. Asta înseamnă că Jeni Pop a reușit.

Azi, tricolorul stă la loc de cinste, pe peretele primului restaurant românesc din Seul, și inima lui Jeni bate repede, cu emoție și bucurie. Românca venită de la mii de kilometri face sarmale, borș, mămăligă și mititei. Nu mai simte oboseala. E fericită. Dorul de casă, dorul de îmbrățișarea mamei, de mirosul pâinii abia scoasă din cuptor, toate suferințele, i se par mai puțin chinuitoare. Și nu numai ei…

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments